Criteriul National

„Acel club financiar falit numit Uniunea Europeană”-Oriana Fallaci

„Acel club financiar falit numit Uniunea Europeană”-Oriana Fallaci
ianuarie 23
22:13 2016

Foto-e-ricordi-di-Oriana-Fallaci_h_partb

S-au scurs zece ani de la dispariţia Orianei Fallaci şi cincisprezece de la apariţia excepţionalului eseu pe care vi-l supunem atenţiei[1]. Un eseu de înfricoşătoare actualitate. Un strigăt de alertă, de trezire la realitate, un eseu vizionar despre distrugerea civilizaţiei europene, prin descompunerea conglomeratului înstelat de la Bruxelles prin trâmbiţarea aşa numitului „multiculturalism” şi organizarea năvălirilor barbare ale secolului al XXI-lea.

Tare mult mi-aş dorit ca în asemenea clipe de cumpănă să pot afirma – asemenea Orianei Fallaci despre ţara ei -, şi să pot striga din răsputeri, despre Ţara mea, România că este: „O Patrie curajoasă, demnă, serioasă, care nu se predă dușmanului, care nu se lasă intimidată de cel care deschide larg ușile dușmanului, care nu se lasă șantajată sau prostită din nou de absurdul lui « political correct ». Care este mândră de identitatea sa, care salută drapelul punând mâna la inimă, nu la șezut”. N-a fost să fie! Dimpotrivă, într-un sfert de secol, o hoardă de piraţi-mercenari, au transformat Ţara mea din popor, într-o cireadă, într-o „turmă de oi, dusă spre prăpastie de nişte ciobani tâmpiţi”! Astăzi, când la şefia „familiei” numită oficial Guvernul României a fost instalat un „Terminator” obedient Bruxellesului şi intereselor, corporaţiilor transnaţionale şi Noii Ordini Mondiale, cuvintele Orianei Fallaci au o conotaţie specială. (Ion Măldărescu).

 

„Cu «La Rabbia e l’Orgoglio » (Mânia şi orgoliul), Oriana Fallaci rupe o tăcere care a durat zece ani după publicarea romanului « Insciallah », consacrat misiunii occidentale de pace în Beirutul sfâşiat de conflictul dintre creştini şi musulmani şi de luptele cu Israelul. Zece ani în care Fallaci a ales să trăiască retrasă în casa ei din New York, în exil, pentru a se lupta cu o boală necruţătoare, cancerul. Evenimentele de la 11 septembrie i-au impus să se întoarcă la maşina de scris pentru a da glas acelor idei pe care le-a cultivat mereu în interviuri, în reportaje, în romane. Rezultatul a fost un articol publicat în « Corriere della Sera » din 29 septembrie 2001, o predică, aşa cum îl defineşte ea însăşi, care a avut un enorm răsunet în Italia şi în străinătate. Apare sub formă de carte în versiunea originală şi integrală, precedat de o prefaţă în care Fallaci abordează rădăcinile terorismului islamic şi vorbeşte despre sine, despre izolarea sa, despre opţiunile ei riguroase şi tenace. Reacţia a fost explozivă, polemicile feroce.

FallaciOriana-LaRabbia-e-l-orgoglio

« Mânia şi orgoliul » este o carte de care nu se poate face abstracţie pentru înţelegerea timpurilor noastre şi a celor ce vor veni. Florentina Oriana Fallaci (1929-2006), « unul dintre autorii cei mai citiţi şi iubiţi din lume », cum a numit-o rectorul Universităţii Columbia din Chicago, care i-a conferit titlul de doctor în literatură, a fost o ziaristă de excepţie, care i-a intervievat pe mai marii Terrei şi care, în calitate de corespondent de război, a urmărit conflictele cele mai importante din Orientul Mijlociu. Cărţile sale sunt traduse în toată lumea”.

 

Dragi greieri englezi, francezi, germani, spanioli, olandezi, unguri, scandinavi etc., etc., amin: nu vă bucurați prea mult fiindcă am vituperat contra Italiei care nu este Italia mea. Țările voastre nu sunt deloc mai bune decât a mea. În zece cazuri din zece sunt copii înspăimântătoare și tot ceea ce am spus despre italieni este valabil și pentru voi, care sunteți făcuți mai mult sau mai puțin din același aluat. În acest sens, aparținem într-adevăr unei mari familii… Aceleași vini, josnicii, ipocrizii. Aceleași orbiri, meschinării, mizerii. Aceleași rea-credință, oportunism, terorism intelectual. Aceeași demagogie vândută în cantități mari drept democrație, contrabandă de limbaj în chip de libertate, minciună servită ca adevăr. Aceeași lipsă de mândrie față de propria cultură, deci incapacitatea sau refuzul de a o apăra. Aceeași inconștiență cu care favorizați sau susțineți de-a dreptul cruciada în sens invers a lui Bin Laden. Pentru a vă da seama de aceasta, este suficient să aruncați o privire către acel club financiar falit numit Uniunea Europeană, care nu se știe la ce servește în afară doar ca să legitimeze antiamericanismul și deci să împartă în două Occidentul, să ne impună o stupizenie numită moneda unică, să plătim salarii excesive și nemeritate (scutite de taxe) membrilor inutilului și incapabilului său Parlament. Și să irite lumea cu imbecilitățile sale populiste. Imbecilitatea de a aboli șaptezeci de rase de câini, de exemplu. („Toți câinii sunt egali”, a comentat foarte spiritual antropologul Ida Magli.) Imbecilitatea de a uniformiza scaunele avionale (toate fundurile sunt egale, adaug eu).

 

Unde există similitudine culturală, neam de paiațe…?

 

Această Uniunea Europeană care vorbește engleză și franceză, dar care nu vorbește italiană, sau flamandă, sau spaniolă, sau finlandeză, sau suedeză, sau mai știu eu ce, și unde comandă de o sută de ani un duo numit Franța-Germania, atât de drag lui Napoleon. Această Uniune Europeană care găzduiește cincisprezece sau, după cum spun unii, douăzeci de milioane de musulmani aproape întotdeauna ostili, ingrați, aroganți și neintegrați în sistemul nostru de viață. Această Uniunea Europeană care, fără pudoare, păcătuiește trupește cu statele arabe al căror petrol servește la finanțarea organizației Al-Qaida și care, pentru a băga în buzunar petrodolarii cei murdari, le vinde pe ascuns băncile noastre, instituțiile noastre comerciale, hotelurile noaste și palatele noastre antice. Această Uniune Europeană care îndrăznește să vorbească despre „similitudine culturală între Occident și Orientul Apropiat”. Similitudine culturală?! Unde există similitudine culturală, neam de paiațe, de smintiți? La Mecca? La Bethleem, la Damasc, la Beirut? La Nairobi, la Jakarta, la Riyadh? La Bagdad, la Teheran, la Kabul?!?

 

Când eram foarte tânără, când aveam șaptesprezece ani sau aproximativ atâția, visam mult la unitatea Europei. Veneam dintr-un război în care italienii și francezii, italienii și englezii, italienii și finlandezii, italienii și rușii, italienii și grecii, italienii și germanii, și francezii, și englezii, și polonezii, și olandezii, și danezii, și rușii etc. s-au omorât în mod barbar între ei, s-au masacrat: îți amintești? Blestematul Al Doilea Război Mondial. Implicat cum era în lupta cea nouă, tatăl meu predica federalismul european, mirajul lui Carol și Nello Rosselii, și ținea mitinguri. Vorbea mulțimii, tuna: „Europa, Europa! E nevoie să facem Europa”. Și plină de entuziasm, de încredere, eu îl urmam, ca și atunci când striga din răsputeri „Libertate, libertate!”. Împreună cu o pace niciodată imaginată, niciodată gustată, începeam să îi cunosc pe aceia care fuseseră dușmanii mei. Nemții. Și văzându-i fără uniformă, fără pușcă, fără mitralieră, fără tunuri, mă gândeam: sunt la fel ca și noi. Se îmbracă la fel ca noi, mănâncă, beau și dorm ca și noi, iubesc poezia și muzica la fel ca noi, se roagă sau nu se roagă la fel ca noi. Ca mine. E posibil, așadar, să ne fi făcut atâta rău? E posibil să ne fi persecutat, terorizat, omorât?!? Apoi îmi spuneam: „Dar și noi le-am făcut rău, și noi i-am omorât!”. Și, cu un fior de groază, mă întrebam dacă în timpul Rezistenței eu însumi nu provocasem moartea vreunui neamț. Ducând arme partizanilor, de exemplu. Înmânând partizanilor un mesaj care semnala trecerea vreunui convoi ce trebuia atacat. Punând pe drumurile de țară cuie care făceau să explodeze cauciucurile mașinilor pentru ca ei să sfârșească în râpe… Mă întrebam. Și răspunzându-mi poate da, sigur că da, încercam un nou sentiment de rușine. Mă mințeam. Ca și cum aș fi luptat în Evul Mediu, când Florența și Siena erau în război și apele fluviului Arno se înroșeau de sânge. Sângele florentilor și sângele sienezilor care aparțineau aceluiași pământ. Care, oricum, vorbeau aceeași limbă. Care trăiau umăr la umăr, adică la șaptezeci de kilometri distanță. Apoi, cu un alt fior, de astă dată de stupoare, îmi contestam mândria de a fi fost soldat pentru patria mea și conchideam: „Ajunge! Tata are dreptate, ajunge! Europa, Europa, trebuie să creăm Europa!”.

 

Uniune Europeană care nu e bună de nimic, este pe cale să se transforme într-o provincie a Islamului

 

Da, italienii din Italiile care nu sunt Italia mea susțin că Europa unită există. Germanii, francezii, englezii, spaniolii, olandezii, polonezii, ungurii, suedezii, etc., ca și ceilalți membri ai Marii Familii afirmă același lucru. Și dacă te gândești la moștenirea noastră de războaie fratricide, de rivalități sângeroase, de hegemonii feroce, ești aproape să fii de acord cu ei. Dar pentru mine, Europa înseamnă Occident. Înseamnă cultura căreia îi aparțin, civilizația de care sunt mândră. Și acest cinic club financiar care nu apără deloc cultura și civilizația, ci le vinde pentru a-și băga în buzunar jegoșii petrodolari, acest mizerabil loc unde se trăncănește cu bîlbîieli despre similitudini culturale cu Orientul Mijlociu, care pupă picioarele invadatorilor, îi cheamă, această Uniune Europeană care nu e bună de nimic, care, cu ale sale cincisprezece, după unii douăzeci de milioane de musulmani, este pe cale să se transforme într-o provincie a Islamului, nu este Europa. Este sinuciderea Europei. Care este Europa mea, care este Italia mea? O, Doamne, prima problemă de rezolvat este dificilă. De când suntem pe cale să devenim o provincie a Islamului, cuvântul Europa îmi amintește de replica prin care austriacul Metternich, în secolul al XIX-lea, îi umilea pe patrioții care susțineau Risorgimentă: „Italia nu există. Italia este o simplă expresie geografică”. Ei bine, în ciuda faptului că avea un interes evident de a spune o asemenea prostie, m-am întrebat mereu dacă Metternich nu era condus de un răutăcios gust al paradoxului. Italia nu a fost niciodată o simplă expresie geografică. Și atunci când se chinuia, împărțită în state și stătulețe, tăiată în bucăți ca un pui prăjit, era o țară unită din punct de vedere sentimental și cultural. De la Alpi până la Marea Ionică, se vorbea în italiană, se scria în italiană, se gândea în italiană și rădăcinile noastre se înfundau într-un humus comun. Europa, nu.

 

Humusul în care ne înfundăm rădăcinile nu este niciodată același

 

De acord: când spun că Europa înseamnă Occident, pentru mine Europa este cultura căreia îi aparțin, civilizația de care, în ciuda nenumăratelor ei cusururi, sunt mândră, îi atribui o fizionomie foarte precisă. Îi recunoști o identitate care merge peste semnalmentele geografice ale continentului așezat între Marea Mediterană, Marea Neagră și Marea Norvegiei. Totuși, această identitate, această fizionomie provin din trecutul despre care nu obosesc niciodată să vorbesc. Trecutul care pornește de la Grecia și de la Roma antică, apoi continuă cu revoluția creștină, defăimatul Ev Mediu, Renașterea, Iluminismul, luptele pentru libertate și egalitate, cuceririle lumii moderne. Un trecut de care nu se poate face abstracție și pe care totuși Europa de azi îl reneagă, încearcă să-l elimine, începând cu creștinismul de care suntem deja impregnați. Dar nici măcar creștinismul nu este suficient ca să creeze armonia în Turnul Babel de limbi și mozaicul de țări care compun Europa. Nici măcar acesta nu este suficient să facă din Europa o entitate compactă precum Statele Unite ale Americii, cealaltă față a Occidentului. Știi de ce? Pentru că humusul în care ne înfundăm rădăcinile nu este niciodată același. Este format din elemente diferite și adeseori contrastante. (Vei admite că între un normand și un catalan sau între un parizian și un sicilian există mai multe deosebiri decât între un tirolez și un napoletan sau între un milanez și un lucan.) Și, mai ales, nu este un humus care vorbește aceeași limbă.

 

Suprapatria voastră, suprastatul vostru, supranațiunea voastră, ținute laolaltă numai de ideologia banului, se va destrăma ca Uniunea Sovietică

 

Europa vorbește franceza, engleza, germana, spaniola, italiana, greaca, olandeza, malteza, suedeza, daneza, norvegiana, maghiara, portugheza, finlandeza, ceha, poloneza, slovaca, bulgara, româna, lituaniana, estona, letona, etc. Și fiecare dintre aceste limbi reprezintă o patrie. O natură, o istorie, un patrimoniu de idei, de obiceiuri și de sentimente, deci un tezaur de ocrotit. Patria nu este o opinie. Sau un drapel, și atât. Patria este o legătură făcută din multe legături care sunt în carnea și în sufletul nostru, în memoria noastră genetică. Este o legătură care nu se poate rupe ca un fir de păr enervant. Americanii spun că se poate. Pentru a o demonstra, rup legătura, renunță la vechile drapele în favoarea drapelului cu cincizeci de stele și, vorbind o unică limbă, aceeași, se amestecă între ei. Uită patria pe care au părăsit-o, devin americani.

 

Eu sunt american

 

Și, deși America este un fenomen irepetabil, pentru că a apărut într-un continent aproape nepopulat, fără trecut și fără culmi de civilizație, vine întotdeauna momentul în care „eu sunt american” revine la „eu sunt chinez”, sau „eu sunt italian”, sau „eu sunt african” etc. Vine întotdeauna momentul în care un american înțelege că legătura nu s-a rupt, de fapt. Că și vorbind o limbă unică, aceeași, gândește și simte în limba patriei părăsite. De altfel, și Uniunea Sovietică a încercat să facă ce intenționează Uniunea Europeană. A desființat țările și, lipind bărbatul din Moscova de bărbatul din Odesa, femeia din Sankt Petersburg de femeia din Samarkand, a creat o suprapatrie, un suprastat, o supranațiune. Imediat ce ideologia comunistă s-a prăbușit însă, toți s-au dezlipit și și-au reluat vechile drapele. Așa că acelora care pretind să repete în Europa irepetabilul fenomen american le spun: nu veți reuși niciodată. Suprapatria voastră, suprastatul vostru, supranațiunea voastră, ținute laolaltă numai de ideologia banului, se va destrăma ca Uniunea Sovietică.

 

Europa pe care aș dori-o este exact contrariul a ceea ce este

 

Noi putem face doar ceea ce spunea tatăl meu, adică o Mare Familie, care să ne împiedice să avem războaie între noi, să ne omorâm între noi, cum se omorau oamenii în războiul dintre Florența și Siena sau în timpului Primului și al celui de-Al Doilea Război Mondial. (Și nu e puțin.) Necazul e că în toate familiile există întotdeauna cineva care vrea să-i comande pe ceilalți, să-și impună hegemonia, așa cum în Europa o fac Franța și Germania. Ca și cineva care trădează. Care aduce în casa dușmanul, care se vinde pe sine, pe proprii fii și pe proprii frați, dușmanului. Europa de azi este chiar asta, astfel că la prima întrebare răspund: Europa pe care aș dori-o este exact contrariul a ceea ce este. Și va continua să fie până când se va nărui ca un castel de cărți de joc, de minciuni și de înșelătorii.

 

O Patrie curajoasă, demnă, serioasă, care nu se predă dușmanului, care nu se lasă intimidată de cel care deschide larg ușile dușmanului, care nu se lasă șantajată sau prostită din nou de absurdul lui „political correct”. Care este mândră de identitatea sa, care salută drapelul punând mâna la inimă, nu la șezut

 

În ceea ce privește a doua întrebare, discuția este scurtă. Pentru că este o discuție care o privește pe mama, iar mama rămâne mamă, chiar dacă se poartă urât. Chiar dacă participă la trădare. Și chiar dacă te face să suferi. Astfel, deși pot părea retorică sau naivă, răspund: simplu, dragul meu, simplu. Italia pe care o vreau este Italia care se opune Italiilor în care nu mă recunosc: o Italie ideală, o Italie curajoasă, demnă, serioasă, o Italie care nu se predă dușmanului. Care nu se lasă intimidată de cel care deschide larg ușile dușmanului, care nu se lasă șantajată sau prostită din nou de absurdul lui political correct. Care este mândră de identitatea sa, care salută drapelul alb, roșu și verde punând mâna la inimă, nu la șezut. Italia, în concluzie, pe care o visam când eram mică și nu aveam decât o pereche de pantofi decenți, dar credeam într-un viitor mai bun. Și știi ce adaug? Adaug că, dacă ne gândim bine, această Italie nu e o Italie ideală. Este o Italie care, cu toate acestea, există. Obligată să-și țină gura, ridiculizată, defăimată, insultată, dar există. Așadar, vai de cel care mi-o atinge. Vai de cel care mi-o invadează, vai de cel care mi-o fură. Pentru că (dacă nu ai înțeles încă, ți-o repet și mai clar), nu are importanță că o invadează francezii lui Napoleon, austriecii lui Franz Josef, nemții lui Hitler sau prietenii lui Osama Bin Laden; pentru mine e la fel. Indiferent dacă pentru a o invada folosesc tunurile sau bărcile pneumatice.

 

Stop. Ceea ce aveam de spus am spus. Mânia și orgoliul mi-au comandat-o. Conștiința curată și vârsta mi-au permis-o. Acum, basta. Punct, și gata!

 

Oriana Fallaci
New York, noiembrie 2001

[1] Oriana Fallaci, La Rabbia e l’Orgoglio (Mânia şi orgoliul), Editura BUR Biblioteca Univ Rizzoli

Comentarii

Comentarii

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

„Ţi-e milă? Ţi-am luat banii!…”- CONTRA-EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Tristele amintiri au ajuns departe…De fapt, cu o anumită ritmicitate , indiferent de context omul are posibilitatea de a alege .

Iar, această posibilitate de a râde sau de a plânge ar trebui să nu ne-o cenzureze nimeni!

De cele mai multe ori, datorită „regulilor nescrise” ale acestei societăţi suntem puşi în faţa unor evenimente triste şi întunecate , dar comicul îşi face apariţia tocmai atunci când ne-am aştepta cel mai puţin.

De la o vreme încoace am tot scris pe diferite atitudini vis a vis de anumite aspecte ce m-au determinat să mă exprim în mai multe registre sufleteşti!

Dar acum e cu totul altă treabă…

Fără să aduc jigniri, situaţia în care se află românul este analizată în mod ironic.“Filantropica” reprezintă cea mai eficientă şi în acelaşi timp amuzantă metodă de a aduce în prim-plan ideea că “nu tot ceea ce pare este adevărat”.

Asemeni unei proiecţii video avem o sumendenie de întâmplări ce constituie o modalitate de a genera materiale de informare publică.

Modul în care noi, asemeni spectatorilor avem „şansa” de a privi lumea este oarecum influenţat de experienţele celor din trecut, deoarece astfel, participând în mod indirect la acţiunile personajelor, noi suntem publicul ce primeşte şi decodifică mesajul în mod diferit.

Replica cheie a lui Gheorghe Dinică (textier pentru cerşetori) :”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană”, reprezintă fraza de bază a relaţiilor publice.

El este un portret „artistic”, machiavelic până la perfecțiune al diavolului ca show-man de geniu, care prin minciună şi înşelăciune a reuşit să ocupe o poziţie bună în societate. Această replică ar putea să-l includă, în cinismul ei şi pe artistul român care cerşeşte finanţare şi care va rămîne cu mîna întinsă, atâta timp cât nu găseşte o poveste captivantă...........

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro

Citeste si:

nationalul logo