Criteriul National

Antigona de Sofocle

Antigona de Sofocle
octombrie 05
14:42 2016

 

 antigona

 

     Antigona lui Sofocle este unul dintre textele / miturile fundamentale ale culturii vestice. În esenţă, piesa reprezintă conflictul între Creon, noul rege al Tebei şi nepoata sa Antigona, virgina care nu i se supune, urmându-şi propriile principii şi convingeri spirituale. Zeii sunt deasupra legilor umane pentru această Antigona clasică, iar ea e gata să moară pentru a urma ceea ce-i dictează conştiinţa şi credinţa.

   Povestea Antigonei reprezintă practic ultimul capitol din (de)căderea casei lui Labdacus, patriarhul clanului Oedipian, funcţionând ca o concluzie a istoriei lui Oedip, ca o completare ce sugerează că blestemul asupra acestuia a fost pasat generaţiilor următoare.

            Oedip şi-a ucis tatăl, pe Laios, şi s-a căsătorit cu mama sa Iocasta. Această legătura incestuoasă a dat naştere la patru copii: Antigona, Ismena, Eteocle şi Polinike. Creon este unchiul lor şi moştenitorul tronului după ce cei doi fraţi s-au omorât unul pe celălalt în lupta pentru succesiune. Violenţa şi conflictele se perpetuează, iată, în familia lui Oedip, conflictul dintre Creon şi Antigona fiind punctul culminant şi practic deznodământul acestei tragedii de familie.

            Relaţia / conflictul dintre Creon şi Antigona are valenţe complexe atingând câteva dualităţi dramatice fundamentale şi arhetipale: bărbat-femeie, unchi-nepoată, soră-frate, fiică-tată, stat-religie, obedienţă-libertate, soartă – liber arbitru, acceptare pasivă – conştiinţă morală activă.

            Diversele reconfigurări ale Antigonei lui Sofocle vor muta accentul de pe credinţa neclintită a eroinei în legile divine pe motivaţii de natură personală şi principială.

            Conflictul va evolua şi el înspre alte opoziţii majore: puterea gata de compromisuri versus tinereţea idealistă şi eroică, versatila autoritate statală versus curajul / principiile individului, maturitatea înţeleaptă şi adaptabilă versus inocenţa rebelă şi intransigentă, etc.

            Adaptările / reimaginările Antigonei au avut întotdeauna la bază problematica libertăţii de expresie şi a drepturilor omului, pentru că şi textul original este profund politic.

            Christian Meier sugerează în The Political Art of Greek Tragedy că politica şi tragedia au fost interconectate puternic în societatea ateniană a secolului 5 î.e.n., iar Antigona lui Sofocle spune mai multe despre natura politică a tragediei greceşti decât celelalte piese.

            Antigona are ca problematică centrală autoritarismul politic şi tirania împletite strâns cu strategia de a le demonta / opune / distruge.

            Eteocle şi Polinike, fiii lui Oedip, se omoară unul pe celălalt într-o bătălie în care primul apără autoritatea statală, iar cel de-al doilea luptă împotriva ei. Creon, moştenitorul tronului, decretează că trupul neînsufleţit al trădătorului Polinike nu trebuie să fie îngropat, fiind lăsat în seama păsărilor şi animalelor. Antigona nu poate accepta ca trupul fratelui ei să devină ospăţ pentru jivine şi anunţă hotărârea sa de a respecta tradiţia şi zeii, îngropându-l.

4

            Aşadar scena e pregătită de la început pentru un conflict de proporţii, cu miză mare. Meier subliniază că refuzul de a îngropa corpul unui trădător în pământul patriei-mame nu este adevărata problemă, ci refuzul de a-i da o formă oarecare de îngropăciune.

            Creon nu vrea să-şi reconsidere decizia de teamă să nu pară un lider lipsit de autoritate. El are nevoie să se impună ca rege şi ştie că nu poate da înapoi cu nici un preţ – un decret revocat echivalează cu un rege slab, un lider incapabil să conducă. Antigona, la rândul său este intransigentă, principială şi incapabilă să facă vreun compromis. Un alt factor care intensifică criza conflictuală este sexul antagonistei. Societatea ateniană punea femeile în plan secundar, dacă nu chiar în fundal, în acea vreme. Femeile erau lipsite de voce, de personalitate, nu li se dădea posibilitatea să aibă o opinie care conta la nivelul societăţii.

            După cum menţionează Edith Hall în prefaţa la traducerile lui H. D. F. Kitto (Antigona, Oedip Rege, şi Electra, publicate împreună în Oxford University’s World Classic Series), femeile erau total excluse din instituţiile politice şi trebuiau să rămână toată viaţa sub tutela unui bărbat, de regulă tatăl sau soţul, dar putea fie şi un unchi sau verişor îndepărtat în unele cazuri.

            E clar că în acel context, producţia originală a Antigonei a fost dominată de această ideologie patriarhală, iar faptul că unul dintre protagonişti e o femeie, ba chiar o fată, care luptă de la egal la egal cu un bărbat, a amplificat conflictul dramatic.

            Când cele două gărzi anunţă că Polinike a fost îngropat, vedem clar din pronumele folosite că ei sunt siguri că violatorul legii e un bărbat.

            Mai târziu Creon se arată a fi un exemplar tiran şi stăpânitor autocrat care ascultă doar de el însuşi, iar discursul său are accente şoviniste şi misogine. El îi spune fiului său Haemon că un bărbat nu poate fi învins de o femeie, ruşinea – şi implicit miza dramatică – fiind mult mai mare.

            Tratând aceste teme ale puterii şi autorităţii într-o manieră complexă şi originală, ba chiar progresistă pentru acea vreme, având accente feministe avant-la-lettre, Antigona a rămas o poveste care fascinează oamenii din diverse culturi şi civilizaţii.

 3

            In crearea tragediilor, Sofocle se inspira din aceleasi izvoare ca si Eschil; ca si înaintaşul sau, el face apel la cunoscutele legende şi eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind asemănătoare cu a pieselor lui Eschil, sau continua pur si simplu tema abordata de acesta (de pilda, in „Antigona”, Sofocle porneşte de la momentul final al tragediei „Cei şapte contra Tebei”).

            Antigona este o tragedie scrisa de Sofocle înainte de 442 i.Hr. sau chiar in acest an. Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetăţii Teba, născută din dragoste incestuoasa a acestuia cu mama sa, Iocasta si sora cu Ismene, Eteocles si Polynices. Ca si „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai preţioase creaţii literare ale antichităţii. Antigona, cutezătoarea fiica a lui Oedip, asista la dezastrul provocat de lupta dintre fraţii ei, Eteocle si Polinike.

            Amândoi au căzut in lupta, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune sa se organizeze cu pompa înmormântarea lui Eteocle, apărătorul cetăţii. Pentru celalalt fiu al lui Oedip, Polinike – venit cu oaste străină să cucerească cetatea – se interzice chiar simpla înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc, înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridica Antigona, sora celor doi luptători.

            In mare taina, ea preda pământului trupul lui Polinike, îndeplinind astfel obligaţia ce i-o reclama, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost însă repede descoperita de Creon care o condamna la moarte. Ea este însă inflexibilă fata de punctual de vedere pe care i-l apără, e netemătoare în faţa morţii, o priveşte ca pe o eliberare de suferinţă. Triumfă moral, principiile promovate îi supravieţuiesc. În discuţia aprinsă dintre Creon şi Antigona se dezvăluie o ciocnire ascuţită de principii morale. Antigona, fecioara firava şi gingaşă, este înzestrată cu un caracter îndrăzneţ, cu un curaj demn de un luptător.

            Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conştiinţa că acţionează în numele legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradiţională, adânc înrădăcinată în cetăţile greceşti. Antigona va pieri întemniţată, dar Creon, cel care a nesocotit voinţa zeilor, va primi o cruntă pedeapsă pierzându-şi fiul, pe Hemon (logodnicul Antigonei), şi soţia, care se sinucide aruncând blesteme asupra trufaşului şi nechibzuitului ei soţ.

            Antigona, simbolul femeii puternice, păstrătoare a tradiţiei cu orice preţ poate reprezenta cu succes pe multe din femeile familiilor tradiţionale româneşti . Ea are tăria să înfrunte porunca lui Creon pentru a-l îngropa pe Polynikes, cu toate că ştie că acest gest poate s-o coste chiar viaţa, pentru că tradiţia cere ca orice mort să fie îngropat, indiferent ce-ar fi făcut în timpul vieţii.  Polynikes întors din surghiun urzise gând rău împotriva ţării şi a neamului său). Ipostaza ei de soră nu-i permite să treacă nepăsătoare pe lângă fratele lăsat pradă păsărilor şi câinilor să-l sfârtece.

            În discuția aprinsă dintre Creon și Antigona se dezvăluie o ciocnire ascuțită de principii morale. Antigona, fecioară firavă și gingașă, este înzestrată cu un caracter îndrăzneț, cu un curaj demn de un luptător. Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conștiința că acționează în numele legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradițională, adânc înrădăcinată în cetățile grecești.

            Preferința pe care grecii au acordat-o întotdeauna acestei piese se datorește, în primul rând, personajului feminin. În actul său, Antigona nu mai recurge la ajutorul zeilor. Faptul e nou și, totodată, încărcat de semnificații. Găsește în inima ei suficiente temeiuri cu care să-și înfrunte destinul și eventual să accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora, rupe barierele sacrosancte ale familiei, sfidează o seamă de legi ale societății și nu se teme de sancțiuni. În fața ei se află Creon, gelos de autoritatea regală și temându-se să nu piardă puterea. Cu sprijinul cetății, el sprijină rigiditatea și egoismul acestei autorități. Sufletul liber și generos al Antigonei nu se impresionează de rigorile autorității. Singură, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului, înfruntă pe rege și o dată cu acesta un întreg lanț de prejudecăți statale. Vede în decizia regelui o nelegiuire, și aceasta îi e de ajuns pentru a protesta fără nicio frică împotriva ei. O dată ce a luat hotărârea, nimic nu o mai împiedică de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude ale lui Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena.

            Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce anunță pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de „idei pure”. Antigona de sacrifică pentru legi care nu sunt scrise pe hărtie, ci țin de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o vedem luptând; merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o dimensiune aproape supraomenească. Atunci când declară: „m-am născut ca să aduc în lume iubire, nu ură” – are în vedere datoria ei față de fratele său mort, mai mult decât sentimentul său de dragoste față de Hemon. Întreaga ei viață s-a țesut din devotament pentru ai săi. Ani, în șir, a mângâiat bătrânețea nefericită a tatălui său orb. A încercat, între zidurile Tebei, să-și impace frații. Rareori s-a putut gândi și la ea, la problemele ei intime, ca fată tânără, ca îndrăgostită. Datoria față de alții, ca și cea față de legea morală, i-a poruncit să uite de sine. Găsim în misiunea ei o frumusețe severă, de proporții eroice. Aceasta se păstrează până la sfârșit; spre grota unde va fi ca și înmormântată de vie, Antigona va păși demnă, hotărâtă, fără ezitările, slăbiciunile ori regretele noastre obișnuite. Ideea – s-ar putea spune – e mai puternică în ea decât sentimentul.

2

            Păreri autorizate văd în Antigona una din cele mai frumoase opere ale teatrului grec, dacă nu chiar cea mai frumoasă. Statura nobilă a Antigonei impune, alcătuind o replică vie a satuilor lui Fidias și ale elevilor săi. Pare o statuie vie a datoriei. Prin gândirea sa morală, ca și prin apriga ei stăruință în virtute, domină, parcă, nu numai umanitatea dimprejur, ci toată umanitatea. Dintr-un subiect simplu, poetul a știut să scoată peripeții dramatice, fiecare din acestea unind un conținut psihologic cu unul filozofic. Succesiunea scenelor trezește în sufletul spectatorului o gamă de sentimente bogată și nobilă, în care admirația alternează cu teama, mila și simpatia cu indignarea. Corul, în cântecele de o rară frumusețe poetică, dă fundalul moral al acțiunii, interpretând în legătură cu aceasta fie voința divinității, fie adevărurile legilor omenești.

 

            Antigona, apără legile nescrise, legile datoriei morale împotriva justiţiei, raţiunii de stat. Adresându-se lui Creon, Antigona îi spune:

„Iar eu porunca ta

N-o socotesc atât de tare-ncât pe om

Să-l facă-a-nfrânge chiar şi legile zeieşti

Că-aceste legi nu sunt în slove scrise, nu

Dar pe vecie-s legi şi nu-s de azi, de ieri

De când or dăinui, n-o ştie nici un om

Şi să le calc de frica vreunuia, oricât

De tare-ar fi ? Să m-osândească zeii?

Nu!”.

            Imnul de slavă închinat legilor nescrise, veşnice, date de zei, nu presupune faptul că Sofocle ar nesocoti legile, făcute de oameni. Ismena, sora Antigonei, îi dă replica:

„Dar nici pe-ale cetăţii legi

Şi rânduieli nu sunt în stare să le-n-frunt”.

            Tragedia lui Sofocle, reprezentată la Atena în 440 î.Chr., rezolvă toate firele mitice printr+o simetrie perfectă la nivelul gesticii tragice a protagoniştilor: morţii Iocastei şi exilului lui Oedip din Oedip Rege le corespund moartea Euridicei şi exilul lui Creon din finalul Antigonei; confruntării Oedip-Tiresias îi corespunde confruntarea Creon-Tiresias; acuzarea lui Tiresias de către Oedip este substituită de acuzarea aceluiaşi profet de către Creon; moartea fiilor lui Oedip (Eteocle, Polynice) are un echivalent în moartea fiilor lui Creon (Hemon, Magareus); paricidului înfăptuit de Oedip asupra lui Laios îi corespunde tentativa uciderii lui Creon de către fiul său Hemon; dorinţa de moarte a lui Creon de la sfârşitul tragediei trimite la dorinţa de moarte a Antigonei de la început. Mitul labdacizilor se închide tragic, nici o continuare nemaifiind posibilă. Antigona consumă toate decizile tragice, epuizează toate situaţiile tragice, anihilează toţi protagoniştii, tragici şi potenţial tragici. Creon şi Ismena, singurii supravieţuitori, nu sunt autentici eroi tragici în momentul dramatic al derulării evenimentelor.

            Ismena este cea mai pură fiinţă pentru că se păstrează în absenţa oricărei acţiuni şi se plasează egal faţă de oricare dintre legi, admiţându-le pe amândouă, nu încalcă nici una.

            Omul lui Protagoras, măsură a tuturor lucrurilor, nu este înţeleptul, ci acela care se raportează permanent de pe alte poziţii la realitatea contingentă. El nu poate fi reper pentru că este de fiecare dată altul, fiind, prin natura sa instabilă, antieroul. Eroul sofoclean este, în schimb, eroul reper al lumii umane şi al universului fizic.

            El nu este eroul tragic, omul în confruntare cu destinul, ci omul stăpânitor al physis-ului, înzestrat cu logos, care, prin natura sa, nu poate eluda moartea.

Layout 1

            Hegel admite scindarea esenţei etice în legea umană şi legea divină, dar sesizează cum conştiinţa rămâne unitară şi focalizează numai una din cele două. Antigona a ales să înfrunte o lege cu un conţinut etic contingent, pe care ea îl echivalează cu opusul ei, nedreptatea. Prin fapta ei, eroina ancorează eticul în real şi îşi asumă suferinţa.

            Pentru Martin Heidegger, problema esenţială a filosofiei şi a tragediei greceşti este deschiderea faptului de a fi om. Sartre depreciază conflictul mitic prin inutilitatea morţii faţă de o raţiune exterioară fiinţei care o solicită ca mântuire. Moartea este, atât pentru victime, cât şi pentru călăi, cel mai mic rău al existenţei lor, pe care fiecare se străduieşte să şi-o umple, în conformitate cu natura sa.

 

 

 

 

Sursa foto : kerchak.comwww.pinterest.comwww.steveweed.com

Redacția ziarului Criteriul Național mulțumește domnului  profesor Laurenţiu Ciorogaru Alexandru, director al Liceului Tehnologic „Concord” pentru acest minunat document

           

Comentarii

Comentarii

Despre autor

Daniel Mihai

Daniel Mihai

Doctor în Interpretare Muzicală, profesor titular la disciplina vioară a Catedrei de Corzi în cadrul Colegiului Național de Arte Regina Maria din Constanța

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

„Ţi-e milă? Ţi-am luat banii!…”- CONTRA-EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Tristele amintiri au ajuns departe…De fapt, cu o anumită ritmicitate , indiferent de context omul are posibilitatea de a alege .

Iar, această posibilitate de a râde sau de a plânge ar trebui să nu ne-o cenzureze nimeni!

De cele mai multe ori, datorită „regulilor nescrise” ale acestei societăţi suntem puşi în faţa unor evenimente triste şi întunecate , dar comicul îşi face apariţia tocmai atunci când ne-am aştepta cel mai puţin.

De la o vreme încoace am tot scris pe diferite atitudini vis a vis de anumite aspecte ce m-au determinat să mă exprim în mai multe registre sufleteşti!

Dar acum e cu totul altă treabă…

Fără să aduc jigniri, situaţia în care se află românul este analizată în mod ironic.“Filantropica” reprezintă cea mai eficientă şi în acelaşi timp amuzantă metodă de a aduce în prim-plan ideea că “nu tot ceea ce pare este adevărat”.

Asemeni unei proiecţii video avem o sumendenie de întâmplări ce constituie o modalitate de a genera materiale de informare publică.

Modul în care noi, asemeni spectatorilor avem „şansa” de a privi lumea este oarecum influenţat de experienţele celor din trecut, deoarece astfel, participând în mod indirect la acţiunile personajelor, noi suntem publicul ce primeşte şi decodifică mesajul în mod diferit.

Replica cheie a lui Gheorghe Dinică (textier pentru cerşetori) :”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană”, reprezintă fraza de bază a relaţiilor publice.

El este un portret „artistic”, machiavelic până la perfecțiune al diavolului ca show-man de geniu, care prin minciună şi înşelăciune a reuşit să ocupe o poziţie bună în societate. Această replică ar putea să-l includă, în cinismul ei şi pe artistul român care cerşeşte finanţare şi care va rămîne cu mîna întinsă, atâta timp cât nu găseşte o poveste captivantă...........

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro