Criteriul National

Antigona de Sofocle

Antigona de Sofocle
octombrie 05
14:42 2016

 

 antigona

 

     Antigona lui Sofocle este unul dintre textele / miturile fundamentale ale culturii vestice. În esenţă, piesa reprezintă conflictul între Creon, noul rege al Tebei şi nepoata sa Antigona, virgina care nu i se supune, urmându-şi propriile principii şi convingeri spirituale. Zeii sunt deasupra legilor umane pentru această Antigona clasică, iar ea e gata să moară pentru a urma ceea ce-i dictează conştiinţa şi credinţa.

   Povestea Antigonei reprezintă practic ultimul capitol din (de)căderea casei lui Labdacus, patriarhul clanului Oedipian, funcţionând ca o concluzie a istoriei lui Oedip, ca o completare ce sugerează că blestemul asupra acestuia a fost pasat generaţiilor următoare.

            Oedip şi-a ucis tatăl, pe Laios, şi s-a căsătorit cu mama sa Iocasta. Această legătura incestuoasă a dat naştere la patru copii: Antigona, Ismena, Eteocle şi Polinike. Creon este unchiul lor şi moştenitorul tronului după ce cei doi fraţi s-au omorât unul pe celălalt în lupta pentru succesiune. Violenţa şi conflictele se perpetuează, iată, în familia lui Oedip, conflictul dintre Creon şi Antigona fiind punctul culminant şi practic deznodământul acestei tragedii de familie.

            Relaţia / conflictul dintre Creon şi Antigona are valenţe complexe atingând câteva dualităţi dramatice fundamentale şi arhetipale: bărbat-femeie, unchi-nepoată, soră-frate, fiică-tată, stat-religie, obedienţă-libertate, soartă – liber arbitru, acceptare pasivă – conştiinţă morală activă.

            Diversele reconfigurări ale Antigonei lui Sofocle vor muta accentul de pe credinţa neclintită a eroinei în legile divine pe motivaţii de natură personală şi principială.

            Conflictul va evolua şi el înspre alte opoziţii majore: puterea gata de compromisuri versus tinereţea idealistă şi eroică, versatila autoritate statală versus curajul / principiile individului, maturitatea înţeleaptă şi adaptabilă versus inocenţa rebelă şi intransigentă, etc.

            Adaptările / reimaginările Antigonei au avut întotdeauna la bază problematica libertăţii de expresie şi a drepturilor omului, pentru că şi textul original este profund politic.

            Christian Meier sugerează în The Political Art of Greek Tragedy că politica şi tragedia au fost interconectate puternic în societatea ateniană a secolului 5 î.e.n., iar Antigona lui Sofocle spune mai multe despre natura politică a tragediei greceşti decât celelalte piese.

            Antigona are ca problematică centrală autoritarismul politic şi tirania împletite strâns cu strategia de a le demonta / opune / distruge.

            Eteocle şi Polinike, fiii lui Oedip, se omoară unul pe celălalt într-o bătălie în care primul apără autoritatea statală, iar cel de-al doilea luptă împotriva ei. Creon, moştenitorul tronului, decretează că trupul neînsufleţit al trădătorului Polinike nu trebuie să fie îngropat, fiind lăsat în seama păsărilor şi animalelor. Antigona nu poate accepta ca trupul fratelui ei să devină ospăţ pentru jivine şi anunţă hotărârea sa de a respecta tradiţia şi zeii, îngropându-l.

4

            Aşadar scena e pregătită de la început pentru un conflict de proporţii, cu miză mare. Meier subliniază că refuzul de a îngropa corpul unui trădător în pământul patriei-mame nu este adevărata problemă, ci refuzul de a-i da o formă oarecare de îngropăciune.

            Creon nu vrea să-şi reconsidere decizia de teamă să nu pară un lider lipsit de autoritate. El are nevoie să se impună ca rege şi ştie că nu poate da înapoi cu nici un preţ – un decret revocat echivalează cu un rege slab, un lider incapabil să conducă. Antigona, la rândul său este intransigentă, principială şi incapabilă să facă vreun compromis. Un alt factor care intensifică criza conflictuală este sexul antagonistei. Societatea ateniană punea femeile în plan secundar, dacă nu chiar în fundal, în acea vreme. Femeile erau lipsite de voce, de personalitate, nu li se dădea posibilitatea să aibă o opinie care conta la nivelul societăţii.

            După cum menţionează Edith Hall în prefaţa la traducerile lui H. D. F. Kitto (Antigona, Oedip Rege, şi Electra, publicate împreună în Oxford University’s World Classic Series), femeile erau total excluse din instituţiile politice şi trebuiau să rămână toată viaţa sub tutela unui bărbat, de regulă tatăl sau soţul, dar putea fie şi un unchi sau verişor îndepărtat în unele cazuri.

            E clar că în acel context, producţia originală a Antigonei a fost dominată de această ideologie patriarhală, iar faptul că unul dintre protagonişti e o femeie, ba chiar o fată, care luptă de la egal la egal cu un bărbat, a amplificat conflictul dramatic.

            Când cele două gărzi anunţă că Polinike a fost îngropat, vedem clar din pronumele folosite că ei sunt siguri că violatorul legii e un bărbat.

            Mai târziu Creon se arată a fi un exemplar tiran şi stăpânitor autocrat care ascultă doar de el însuşi, iar discursul său are accente şoviniste şi misogine. El îi spune fiului său Haemon că un bărbat nu poate fi învins de o femeie, ruşinea – şi implicit miza dramatică – fiind mult mai mare.

            Tratând aceste teme ale puterii şi autorităţii într-o manieră complexă şi originală, ba chiar progresistă pentru acea vreme, având accente feministe avant-la-lettre, Antigona a rămas o poveste care fascinează oamenii din diverse culturi şi civilizaţii.

 3

            In crearea tragediilor, Sofocle se inspira din aceleasi izvoare ca si Eschil; ca si înaintaşul sau, el face apel la cunoscutele legende şi eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind asemănătoare cu a pieselor lui Eschil, sau continua pur si simplu tema abordata de acesta (de pilda, in „Antigona”, Sofocle porneşte de la momentul final al tragediei „Cei şapte contra Tebei”).

            Antigona este o tragedie scrisa de Sofocle înainte de 442 i.Hr. sau chiar in acest an. Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetăţii Teba, născută din dragoste incestuoasa a acestuia cu mama sa, Iocasta si sora cu Ismene, Eteocles si Polynices. Ca si „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai preţioase creaţii literare ale antichităţii. Antigona, cutezătoarea fiica a lui Oedip, asista la dezastrul provocat de lupta dintre fraţii ei, Eteocle si Polinike.

            Amândoi au căzut in lupta, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune sa se organizeze cu pompa înmormântarea lui Eteocle, apărătorul cetăţii. Pentru celalalt fiu al lui Oedip, Polinike – venit cu oaste străină să cucerească cetatea – se interzice chiar simpla înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc, înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridica Antigona, sora celor doi luptători.

            In mare taina, ea preda pământului trupul lui Polinike, îndeplinind astfel obligaţia ce i-o reclama, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost însă repede descoperita de Creon care o condamna la moarte. Ea este însă inflexibilă fata de punctual de vedere pe care i-l apără, e netemătoare în faţa morţii, o priveşte ca pe o eliberare de suferinţă. Triumfă moral, principiile promovate îi supravieţuiesc. În discuţia aprinsă dintre Creon şi Antigona se dezvăluie o ciocnire ascuţită de principii morale. Antigona, fecioara firava şi gingaşă, este înzestrată cu un caracter îndrăzneţ, cu un curaj demn de un luptător.

            Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conştiinţa că acţionează în numele legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradiţională, adânc înrădăcinată în cetăţile greceşti. Antigona va pieri întemniţată, dar Creon, cel care a nesocotit voinţa zeilor, va primi o cruntă pedeapsă pierzându-şi fiul, pe Hemon (logodnicul Antigonei), şi soţia, care se sinucide aruncând blesteme asupra trufaşului şi nechibzuitului ei soţ.

            Antigona, simbolul femeii puternice, păstrătoare a tradiţiei cu orice preţ poate reprezenta cu succes pe multe din femeile familiilor tradiţionale româneşti . Ea are tăria să înfrunte porunca lui Creon pentru a-l îngropa pe Polynikes, cu toate că ştie că acest gest poate s-o coste chiar viaţa, pentru că tradiţia cere ca orice mort să fie îngropat, indiferent ce-ar fi făcut în timpul vieţii.  Polynikes întors din surghiun urzise gând rău împotriva ţării şi a neamului său). Ipostaza ei de soră nu-i permite să treacă nepăsătoare pe lângă fratele lăsat pradă păsărilor şi câinilor să-l sfârtece.

            În discuția aprinsă dintre Creon și Antigona se dezvăluie o ciocnire ascuțită de principii morale. Antigona, fecioară firavă și gingașă, este înzestrată cu un caracter îndrăzneț, cu un curaj demn de un luptător. Tăria ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conștiința că acționează în numele legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradițională, adânc înrădăcinată în cetățile grecești.

            Preferința pe care grecii au acordat-o întotdeauna acestei piese se datorește, în primul rând, personajului feminin. În actul său, Antigona nu mai recurge la ajutorul zeilor. Faptul e nou și, totodată, încărcat de semnificații. Găsește în inima ei suficiente temeiuri cu care să-și înfrunte destinul și eventual să accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora, rupe barierele sacrosancte ale familiei, sfidează o seamă de legi ale societății și nu se teme de sancțiuni. În fața ei se află Creon, gelos de autoritatea regală și temându-se să nu piardă puterea. Cu sprijinul cetății, el sprijină rigiditatea și egoismul acestei autorități. Sufletul liber și generos al Antigonei nu se impresionează de rigorile autorității. Singură, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului, înfruntă pe rege și o dată cu acesta un întreg lanț de prejudecăți statale. Vede în decizia regelui o nelegiuire, și aceasta îi e de ajuns pentru a protesta fără nicio frică împotriva ei. O dată ce a luat hotărârea, nimic nu o mai împiedică de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude ale lui Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena.

            Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce anunță pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de „idei pure”. Antigona de sacrifică pentru legi care nu sunt scrise pe hărtie, ci țin de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o vedem luptând; merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o dimensiune aproape supraomenească. Atunci când declară: „m-am născut ca să aduc în lume iubire, nu ură” – are în vedere datoria ei față de fratele său mort, mai mult decât sentimentul său de dragoste față de Hemon. Întreaga ei viață s-a țesut din devotament pentru ai săi. Ani, în șir, a mângâiat bătrânețea nefericită a tatălui său orb. A încercat, între zidurile Tebei, să-și impace frații. Rareori s-a putut gândi și la ea, la problemele ei intime, ca fată tânără, ca îndrăgostită. Datoria față de alții, ca și cea față de legea morală, i-a poruncit să uite de sine. Găsim în misiunea ei o frumusețe severă, de proporții eroice. Aceasta se păstrează până la sfârșit; spre grota unde va fi ca și înmormântată de vie, Antigona va păși demnă, hotărâtă, fără ezitările, slăbiciunile ori regretele noastre obișnuite. Ideea – s-ar putea spune – e mai puternică în ea decât sentimentul.

2

            Păreri autorizate văd în Antigona una din cele mai frumoase opere ale teatrului grec, dacă nu chiar cea mai frumoasă. Statura nobilă a Antigonei impune, alcătuind o replică vie a satuilor lui Fidias și ale elevilor săi. Pare o statuie vie a datoriei. Prin gândirea sa morală, ca și prin apriga ei stăruință în virtute, domină, parcă, nu numai umanitatea dimprejur, ci toată umanitatea. Dintr-un subiect simplu, poetul a știut să scoată peripeții dramatice, fiecare din acestea unind un conținut psihologic cu unul filozofic. Succesiunea scenelor trezește în sufletul spectatorului o gamă de sentimente bogată și nobilă, în care admirația alternează cu teama, mila și simpatia cu indignarea. Corul, în cântecele de o rară frumusețe poetică, dă fundalul moral al acțiunii, interpretând în legătură cu aceasta fie voința divinității, fie adevărurile legilor omenești.

 

            Antigona, apără legile nescrise, legile datoriei morale împotriva justiţiei, raţiunii de stat. Adresându-se lui Creon, Antigona îi spune:

„Iar eu porunca ta

N-o socotesc atât de tare-ncât pe om

Să-l facă-a-nfrânge chiar şi legile zeieşti

Că-aceste legi nu sunt în slove scrise, nu

Dar pe vecie-s legi şi nu-s de azi, de ieri

De când or dăinui, n-o ştie nici un om

Şi să le calc de frica vreunuia, oricât

De tare-ar fi ? Să m-osândească zeii?

Nu!”.

            Imnul de slavă închinat legilor nescrise, veşnice, date de zei, nu presupune faptul că Sofocle ar nesocoti legile, făcute de oameni. Ismena, sora Antigonei, îi dă replica:

„Dar nici pe-ale cetăţii legi

Şi rânduieli nu sunt în stare să le-n-frunt”.

            Tragedia lui Sofocle, reprezentată la Atena în 440 î.Chr., rezolvă toate firele mitice printr+o simetrie perfectă la nivelul gesticii tragice a protagoniştilor: morţii Iocastei şi exilului lui Oedip din Oedip Rege le corespund moartea Euridicei şi exilul lui Creon din finalul Antigonei; confruntării Oedip-Tiresias îi corespunde confruntarea Creon-Tiresias; acuzarea lui Tiresias de către Oedip este substituită de acuzarea aceluiaşi profet de către Creon; moartea fiilor lui Oedip (Eteocle, Polynice) are un echivalent în moartea fiilor lui Creon (Hemon, Magareus); paricidului înfăptuit de Oedip asupra lui Laios îi corespunde tentativa uciderii lui Creon de către fiul său Hemon; dorinţa de moarte a lui Creon de la sfârşitul tragediei trimite la dorinţa de moarte a Antigonei de la început. Mitul labdacizilor se închide tragic, nici o continuare nemaifiind posibilă. Antigona consumă toate decizile tragice, epuizează toate situaţiile tragice, anihilează toţi protagoniştii, tragici şi potenţial tragici. Creon şi Ismena, singurii supravieţuitori, nu sunt autentici eroi tragici în momentul dramatic al derulării evenimentelor.

            Ismena este cea mai pură fiinţă pentru că se păstrează în absenţa oricărei acţiuni şi se plasează egal faţă de oricare dintre legi, admiţându-le pe amândouă, nu încalcă nici una.

            Omul lui Protagoras, măsură a tuturor lucrurilor, nu este înţeleptul, ci acela care se raportează permanent de pe alte poziţii la realitatea contingentă. El nu poate fi reper pentru că este de fiecare dată altul, fiind, prin natura sa instabilă, antieroul. Eroul sofoclean este, în schimb, eroul reper al lumii umane şi al universului fizic.

            El nu este eroul tragic, omul în confruntare cu destinul, ci omul stăpânitor al physis-ului, înzestrat cu logos, care, prin natura sa, nu poate eluda moartea.

Layout 1

            Hegel admite scindarea esenţei etice în legea umană şi legea divină, dar sesizează cum conştiinţa rămâne unitară şi focalizează numai una din cele două. Antigona a ales să înfrunte o lege cu un conţinut etic contingent, pe care ea îl echivalează cu opusul ei, nedreptatea. Prin fapta ei, eroina ancorează eticul în real şi îşi asumă suferinţa.

            Pentru Martin Heidegger, problema esenţială a filosofiei şi a tragediei greceşti este deschiderea faptului de a fi om. Sartre depreciază conflictul mitic prin inutilitatea morţii faţă de o raţiune exterioară fiinţei care o solicită ca mântuire. Moartea este, atât pentru victime, cât şi pentru călăi, cel mai mic rău al existenţei lor, pe care fiecare se străduieşte să şi-o umple, în conformitate cu natura sa.

 

 

 

 

Sursa foto : kerchak.comwww.pinterest.comwww.steveweed.com

Redacția ziarului Criteriul Național mulțumește domnului  profesor Laurenţiu Ciorogaru Alexandru, director al Liceului Tehnologic „Concord” pentru acest minunat document

           

Comentarii

Comentarii

Despre autor

Daniel Mihai

Daniel Mihai

Doctor în Interpretare Muzicală, profesor titular la disciplina vioară a Catedrei de Corzi în cadrul Colegiului Național de Arte Regina Maria din Constanța

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

U-NI-RE în cuget și în simțiri… EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Tema unirii cu Basarabia este mai actuală și mai dorită ca oricând. Aceasta, datorită însemnătății sale deosebite suscită nenumărate discuții mai mult sau mai puțin aprinse. În special, în presa scrisă, subiectul este tratat în nota sferei de influență de care sau prin care se poate proba ori atașamentul față de culorile și legile acestui teritoriu blagoslovit de Dumnezeu ori unda de răutate vis a vis de cele menționate. De asemenea, ar trebui ca tocmai caracterul unificator să fie mai puternic decât orice fel de simbolistică istorică și de aceea disprețul și ducerea într-o accentuată stare de relativitate, de autentică degradare a tot ceea ce valorează ideea de românism amplifică starea de încordare,de neliniște atât de prezente în cele două state înrudite.În această ultimă și nedorită categorie se pot identifica destule articole asemănătoare unor mostre îmbibate de ură și venin ce frizează orice urmă de omenie sau de bun simț. Din respect făță de dumneavoastră și mai ales nedorind să nominalizez provocând polemică,am să mă abțin…Dar nu pot să-mi cenzurez o întrebare… Oare câtă dezinformare grosieră se poate ascunde în spatele acestor propagandiști de-a dreptul înfrățiți cu puterile străine,cu imperiile care mereu ne-au râvnit teritoriile și bogățiile de orice natură?De aceea nu pot să trec cu vederea și să uit mincinoasele mituri fabricate împotriva unirii care sunt de fapt niște teorii promovate, cu amatorism sau profesionalism, de cei care își manifestă constant antipatia faţă de procesul de reîntregire a ţării. Cu o retorică plină de ură, anumiți indivizi falsifică și denaturează adevărul istoric și chiar au nerușinarea să spună despre unirea Basarabiei cu România că „ar fi frumos, dar nu se poate” invocând, în acest sens, argumente de ordin economic sau strategic. Interesant e faptul că aceștia nu contrazic adevărul istoric și anume că Basarabia e parte a terioriului românesc. Mesajul lor induce mereu nesiguranţă și teamă, sugerând pericole majore precum instabilitatea economică, apariţia unei minorităţi incontrolabile sau a unei corupţii imposibil de eradicat. Ca și când acești propagandiști ar fi descoperit peste noapte secretul tinereţii fără bătrâneţii și al vieţii fără de moarte dublat de cel al guvernării fără de corupţie, ei influențează pe unii dintre noi la modul cel mai abject și care ține doar de negativitate. Au chiar unele pseudo- argumente care corelează problemele existente în societatea românească cu cele din Republica Moldova, de genul ”că România n-ar avea nevoie de o regiune săracă” . Cunoaștem bine că această stare de corupție endemică este generată de o clasă politică oligarhică, mult mai apropiată de modelul din Asia centrală decât de Europa. Dar,vă rog să fiți fără grijă deoarece domniile lor nu au contract permanent cu funcția și nu vor domni la infinit, așa cum li se pare… A sosit timpul ca să dăm dovezi că suntem înfrățiți, înrudiți, că suntem de același sânge și limbă cu verișorii de dincolo de Prut! Revenind la planul inițial,nu am dispoziția și nici timpul necesar de a demonta toate aceste pseudo-teorii, deoarece aceasta revine ca o datorie de onoare a istoricilor și diplomaților. Dar în cele ce urmează vă propun un exercițiu de imaginație. Acesta se realizează prin corelarea tuturor elementelor posibile care ar duce la acest eveniment cu profunde rezonanțe- UNIREA! De fapt, mai bine spus după reîntregirea, reunirea celor două state,altcumva vor fi parametrii,regulile, legile și automat nivelul de trai. Numai încercați să vă proiectați ideea conform căreia, Republica Moldova va face parte dintr-un stat integrat european, membru al NATO. Peste acestea, îndrăzniți să vă proiectați și imaginea unei justiții imparțiale, corecte ce se vor extinde ca model și peste Prut. Cu alte cuvinte, lucrurile pot evolua într-o direcție normală, firească.Totuși, filo-rușii nu se lasă și încetinesc acest proces. Mai e cazul să ne aducem aminte de „prietenia” și interesul Rusiei, care a încercat să blocheze eforturile Republicii Moldova în sensul integrării europene, aşa cum a procedat de altfel şi în cazul altor state din fosta Comunitate a Statelor Independente? De aceea, din dorința de a ne vedea visul împlinit,ar trebui să nu mai ezităm deloc și nici să luăm peste picior pe semenii care luptă,speră și cred în idealul acestei uniri, în cuget și în simțiri.......

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro

Citeste si:

nationalul logo

Constanta Mea

Prahova Mea

Brasovul Meu