Criteriul National

Claude Achille Debussy – Suflul nou din muzica începutului de secol XX

Claude Achille Debussy – Suflul nou din muzica începutului de secol XX
martie 21
14:01 2018

1

„Ce-ar fi sǎ ieșim din cabinetele de lucru, sǎ ascultǎm foșnetul misterios și infinit al naturii și sǎ cǎutǎm a-l reda prin sunete? Nu este vorba de a face onomatopee muzicalǎ ci de a sugera impresiile pe care le trezesc în noi valurile mǎrii, vuietul vȃntului, mișcarea norilor, picǎturile ploii, fulgii de zǎpadǎ. Impresii proaspete, spontane, iar nu raţionamente muzicale complicate, savante și artficiale!”

Impresionismul în muzicǎ
Apariţia Impresionismului în muzica francezǎ este legatǎ de mișcarea impresionistǎ din picturǎ și cea simbolistǎ din literaturǎ. Pasul spre naturǎ, spre armonia culorilor și luminilor, spre compoziţia liberǎ s-a produs prin pictorii E. Mannet, C. Monet, E. Degas, A. Renoir, P. Cézanne, C. Pisarro și ceilalţi membri ai Societǎţii Anonime a Artiștilor, Pictorilor, Sculptorilor și Gravorilor din Paris (strȃnși în aceastǎ Societate pentru cǎ saloanele expoziţionale oficiale le refuzaserǎ lucrǎrile). Aceștia au organizat în atelierul unui forograf (Nadal) trei expoziţii vestite între anii 1874-1877, marcȃnd astfel nașterea Impresionismului în picturǎ. Denumirea de „impresionism” derivǎ de la un tablou semnat de Monet „Impresie – soare rǎsǎrind”.
Cea mai pregnantǎ contribuţie a școlii franceze de muzicǎ împotriva exceselor romantismului a fost impresionismul lui C. A. Debussy (1862- 1918). Nu a agreat niciodata titulatura de impresionist, fiindcǎ gusturile sale tindeau mai mult spre simboliști: Whistler, Turner, Mallarmé, Verlaine, Rimbaud, Maeterlinck, Poe. Ȋn timpul Primului Rǎzboi Mondial, pentru a se dezice încǎ odatǎ în plus de titulatura de impresionist, a început sǎ-și semneze lucrǎrile: „Claude Debussy, muzician francez”.
Dar impresionismul este definitiv legat de Debussy deoarece așa cum pictorii impresioniști au dezvoltat noi teorii despre luminǎ și culoare, compozitorul a fǎcut același lucru în muzicǎ.

Stilul compoziţional

Asemeni pictorilor impresioniști, Debussy a încercat sǎ surprindǎ o impresie, esenţa unui gȃnd sau o stare sufleteascǎ trecǎtoare, redate cu cȃt mai multǎ economie. Considera cǎ natura este o adevǎratǎ religie, o sursǎ inepuizabilǎ de inspiraţie și cǎ doar muzicienii au privilegiul de a recrea atmosfera și ritmul freamǎtului naturii. Propunea un nou mod de a vorbi în muzicǎ printr-o formǎ liberǎ. Cu toate cǎ și-a exprimat admiraţia faţǎ de compozitorii preclasici, clasici și chiar pentru Wagner, el a militat pentru o muzicǎ ieșitǎ din tiparele riguroase academice, declarȃndu-se împotriva formelor arhitecturale consacrate.
Academiștii îl contestǎ multǎ vreme imputȃndu-i faptul cǎ nu cunoaște regulile școlii de artǎ componisticǎ, dar Claude își va arǎta dispreţul faţǎ de tiparele arhitectonice clasice și se va strǎdui sǎ compunǎ muzicǎ în care sǎ nu se simtǎ nimic din schemele scolastice, din constrȃngerile formale. Se spune cǎ dragostea pentru frumuseţile naturii a fost cea care l-a determinat sǎ gǎseascǎ o modalitate de exprimare nouǎ, vie și aerisita (precum natura).
Nǎscut la 22 august 1862 la St.Germain en Laye ( lȃngǎ Paris), Claude Achille Debussy este înzestrat cu un talent extraordinar, ceea ce va face sǎ fie primit la Conservatorul din Paris la vȃrsta de 10 ani, pentru ca doi ani mai tȃrziu sǎ stǎpȃneascǎ suficient de bine pianul pentru a interpreta Concertul în fa minor al lui Chopin. Ȋn aceeași perioadǎ începe sǎ și compunǎ, fiind încă de atunci perceput ca un rebel morocǎnos și necomunicativ.
Avea un gust suprarafinat, împins pȃnǎ la respingerea tuturor marilor compozitori (Brahms, Ceaikovski, Beethoven nu însemnau mai nimic pentru el, compozițiile lor plictisindu-l). Ȋntr-o vreme în care Europa îl admira pe Wagner, a simţit cǎ trebuie sǎ se meargǎ mai departe de acesta, influenţat fiind și de prietenul sǎu Erik Satie. Debussy a fost primul dintre compozitorii post-wagnerieni care au apǎrut cu un stil cu totul nou și care au arǎtat caracterul perimat al vechilor reguli muzicale.
Ţinȃndu-se la distanţǎ de academismul și modernismul care începea sǎ prefacǎ muzica în urlete și zgomot industrial, el apare ca un deschizǎtor de drumuri, purtǎtor al unui important mesaj: “Muzica a intrat într-o primejdioasǎ crizǎ; nu va gǎsi însǎ ieșirea refugiindu-se în trecut, printre morţi, și nici într-un viitor pe care unii își închipuie cǎ-l pregǎtesc combinȃnd speculative sunetele, și care tot mort este; greșeala fundamental a muzicianului este cǎ s-a rupt de naturǎ, de ritmurile ei cosmice, de muzica ei mutǎ. Ieșiţi din cabinetele voastre îmbȃcsite, contemplaţi magnifica privelește din jur, ascultaţi-o!”
Prin Debussy muzica s-a îmbogǎţit cu noi modalitǎţi expresive: armoniile nu s-au mai desfǎșurat prin rezolvarea disonanţelor în consonanţe diferenţiate unele de altele, ci se succedau ca nuanţe coloristice; contrastele din muzica postromanticilor au fost înlocuite cu treceri treptate și curgere linǎ; forma muzicalǎ nu mai era segmentatǎ în corpuri arhitectonice impozante. Din hipersensibilitatea lui a creat un nou vocabular muzical, nemaiexistȃnd pȃnǎ atunci în privinţa culorii ceva asemǎnǎtor. Noile sale concepte și atenţia pentru esenţa lucrurilor și pentru impresiile dictate de naturǎ, au dat de gȃndit pianiștilor mai mult decȃt orice altă creație de dupǎ Chopin. Melodii abia conturate din cȃteva sunete, sonoritǎţi transparente, timbre „lichide” (flaut, harpǎ) și delicate, îi caracterizeazǎ întreaga creaţie.

2

Portretul unui om dificil

Ȋncǎ din anii copilǎriei avea gusturi aristocratice, pentru ca mai tȃrziu aceste gusturi sǎ rǎmȃnǎ la fel de rafinate. Se înconjura de cǎrţi și tipǎrituri fine, era un gurmand cu o slǎbiciune pentru caviar, avȃnd o atenţie sporitǎ în privinţa hainelor. Era un om ironic, egoist și îi displǎcea compania necunoscuţilor. Era extrem de susceptibil, chiar maniac în sensibilitatea sa, evita apariţiile în public (în plus detesta sǎ dirijeze sau sǎ dea concerte de pian), dar prefera în schimb compania pisicilor (mai mereu avea în preajmǎ 2-3 pisici siameze). Se ajunsese sǎ se spunǎ cǎ exista ceva în el din caracterul felinelor, cǎ se rǎsfaţǎ și se gȃndește numai la el, precum o pisicǎ. Ca și înfǎţișare însǎ nu semǎna deloc cu o felinǎ: era scund, îndesat, palid, cu pǎrul aranjat în așa fel încȃt sǎ-i acopere douǎ protuberanţe cu care se nǎscuse. Datoritǎ firii sale complicate și rezervate a avut puţini prieteni, iar printre cei mai intimi s-au numǎrat Erik Satie și Pierre Louys.
Dupǎ întoarcerea din 1887 de la Roma, va trǎi 10 ani cu Gabrielle Dupont, o femeie extrem de discretǎ despre care nu s-a știut niciodatǎ prea multe. O pǎrǎsește și se cǎsǎtorește în 1899 cu Rosalie Texier, dar renunţǎ și la aceastǎ femeie simplǎ pentru a se cǎsǎtori cu Emma Bardac, fostǎ soţie de bancher, cȃntǎreaţǎ inteligentǎ și sofisticatǎ. Aceasta îi va dǎrui o fiicǎ (Chouchou), încǎ dinainte de a divorţa de fostul soţ.

Creaţia.Balete

Pornind de la lectura unei poezii de-a lui Stéphane Mallarmé –Églogue (Ces nymphes, je veux les réveiller) se va ajunge la o capodoperǎ muzicalǎ, și apoi la un tablou de balet. Iniţial versurile fuseserǎ alese pentru a fi argument unei piese pentru pian, dar Debussy a simţit posibilitatea de a crea o schiţǎ de muzicǎ potrivitǎ orchestrei.
Prima audiţie în concert a avut loc în 1894/1896 și a suscitat interes. Aceasta era o perioadǎ propice schimbǎrilor, fiindcǎ tocmai se lansa curentul Art Nouveau. Dar adevǎratul success al piesei a venit odatǎ cu includerea ei sub forma unui tablou coregrafic în cadrul Baletelor Ruse – Dupǎ-amiaza unui faun. Premiera a avut loc la Paris, în 1912, în coregafia și interpretarea lui Vaslav Nijinski. Libretul are în centrul acţiunii un faun, care urmǎrit de un grup de nimfe danseazǎ lasciv. Speriate de corniţele și copitele lui nimfele fug, doar una singurǎ rǎmȃne sǎ danseze cu el, dar temǎtoare va fugi și ea, pierzȃndu-și vǎlul.
Colaboreazǎ cu D’Annunzio la baletul Martiriul Sfȃntului Sebastian, reprezentat în 1911 la Baletele Ruse.
Diaghilev îi comandǎ muzica pentru un balet într-un act – Jocuri (1913). Ȋn coregrafia lui Nijinski, un tȃnǎr cu douǎ tinere pierd o minge de tenis în parc. De aici tinerii intrǎ într-o lume a jocului și a misterului.
Va urma un balet pentru copii într-un tablou – Cutia cu jucǎrii (1921). Coregrafia va fi realizatǎ de Jean Börlin și va prezenta viaţa, iubirea și conflictele unor pǎpuși dintr-un magazin de jucǎrii.
La aproape un deceniu dupǎ moartea sa (1924), va fi prezentatǎ o primǎ audiţie în concert a creaţiei – Khamma, iar mulţi ani mai tȃrziu baletul în trei scene. Datoritǎ neȃnţelegerilor dintre Debussy și Maud Allan (cea care îi comandase lucrarea), compozitorul nu a mai finalizat orchestraţia partiturii de pian, muzica baletului fiind orchestratǎ ulterior (înafara Preludiului) de compozitorul Charles Koechlin. Baletul a avut Premiera abia în 1947 la Opéra Comique din Paris, și reprezintǎ o legendǎ egipteanǎ, în care o tȃnǎrǎ este sacrificatǎ în schimbul unui ajutor primit de la Zeul Amon-Ra.

3

Operă

Muzicii wagneriene i se opun delicateţea, suavitatea, preocuparea pentru nuanţe și atmosferǎ, și contemplaţia visǎtoare debussiene. Ca o replicǎ la “Tristan și Isolda” (Wagner), Debussy a terminat de compus în 1901 opera “Pelléas și Mélisande”, pe un libret de Maurice Maeterlinck. Tema acesteia este la fel de tragicǎ și asemǎnǎtoare – iubirea imposibilǎ, însǎ dacǎ la Wagner iubirea este redatǎ în mod spectaculos, Debussy desfǎșoarǎ drama într-un mod discret, ușor, într-o lume de vis, o lume de sunete pianissimo și culori diafane.
Aceasta nu a fost niciodatǎ o operǎ de mare popularitate, ea fiind prea rafinatǎ, ceea ce criticii apreciind-o ca fiind cea mai subtilǎ operǎ scrisǎ vreodatǎ. Nu se regǎsesc ariile tradiţionale, dar personajele declamǎ, ceea ce duce la un fel de vorbire cȃntatǎ. Ȋnainte de Premierǎ Debussy i-a rugat pe interpreţi sǎ uite cǎ sunt cȃntǎreţi. Iatǎ ce spunea Debussy cǎ a încercat sǎ realizeze în opera sa:
„Sǎ respecte legea frumuseţii care pare a fi ignoratǎ numai atunci cȃnd este vorba de muzica dramaticǎ. Personajele unei drame se strǎduiesc sǎ cȃnte ca niște persoane reale fǎrǎ sǎ recurgǎ la un limbaj arbitrar construit pe baza tradiţiilor strǎvechi. De aici reproșul fǎcut la adresa presupusei mele înclinţii spre monotonia declamaţiei, în care nu este nici urmǎ de melodie… Apoi, sentimentele unui personaj nu pot fi exprimate tot timpul în melodie. Melodia dramaticǎ trebuie sǎ fie total diferitǎ de melodie, în general… Oamenii care se duc la teatru ca sǎ asculte muzicǎ seamǎnǎ foarte mult cu cei pe care îi vezi adunaţi în jurul unui cȃntǎreţ de pe stradǎ. Acolo, în schimbul unui peni, poţi sǎ trǎiești oricȃte emoţii melodice dorești. … Printr-o ciudatǎ ironie, tocmai acest public care ţipǎ dupǎ ceva nou este cel care trage clopotul de alarmǎ și te dojenește atunci cȃnd încerci sǎ te dezbari de vechile obiceiuri și de zgomotele firești… S-ar putea sǎ parǎ de neȃnţeles; dar nu trebuie sǎ uitǎm cǎ o operǎ de artǎ sau un efort creator de frumos sunt întotdeauna privite de unii oameni ca un afront personal.”
Premiera din 30 aprilie 1902 nu a fost un succes, dar curȃnd a început sǎ capete aprecieri. Era ceva mult prea diferit de ceea ce publicul era obișnuit sǎ audǎ.

7

Creaţia pentru pian

Nuanţele de culoare fac din muzica lui Debussy (mai ales din cea de pian) un fenomen unic. Muzica sa de pian este la fel de originalǎ ca și modul sǎu de a cȃnta la pian. Principala preocupare a compozitorului era aceea de a elibera pianul de sunetul de percuţie, aceasta fiind o abordare derivatǎ de la Chopin. Frederic Chopin demonstrase cǎ pianul poate „sǎ cȃnte cu voce omeneascǎ”, cu ajutorul efectelor de pedalǎ și a varietǎţilor de tușeu. Debussy insista cǎ pianul trebuie sǎ sune ca un instrument fǎrǎ ciocǎnele, cǎ efectele trebuiau obţinute cu ajutorul pedalei.
Piesele lui pentru pian sunt niște „impresii”, la fel ca picturile impresioniștilor și au o singurǎ idee. Nu se respectǎ nici o regulǎ din punct de vedere armonic. Tonalitatea aproape cǎ se dizolvǎ, astfel cǎ lucrarea Voalurile pare sǎ opereze concomitent în trei tonalitǎţi: la minor, do major și si bemol major.
Pentru pian, Studii (2 vol.), Stampe, Insula veselǎ, Imagini (2 caiete), Colţul copiilor, Preludii (2 vol.), Mǎști, Arabesques, Suite bergamasque, Ȋn alb și negru (suitǎ pentru 2 piane), miniaturi vocale, etc.
Sonate
Ȋn momentul morţii (25 martie 1918) Debussy se gȃndea la o nouǎ formǎ clasicǎ dezvoltatǎ prin intermediul a șase sonate instrumentale, dintre care trei erau deja terminate: Sonata pentru violoncel, Sonata pentru flaut, violǎ și harpǎ, Sonata pentru vioarǎ
Preludii
Cele 24 de preludii (2 caiete) stau sub logica unei succesiuni a imaginaţiei, pǎrȃnd cǎ Debussy evadeazǎ într-o lume irealǎ.
Dintre lucrǎrile reprezentative mai pot fi menţionate: Marea (consideratǎ cea mai vizionarǎ dintre lucrǎrile sale), 3 cȃntece din Bilitis, Cvartetul pentru coarde, 3 schiţe pentru orchestrǎ (De l’aube à midi sur le mer, Jeux de vogues, Dialogue du vent et la mer), 3 nocturne pentru orchestrǎ – inspirate de pictura lui Whistler (Nuages, Fȇtes, Sirènes).
Nu terminǎ proiectele scenice dupǎ Edgar Poe – Diavolul în turnul cu clopot, și Prǎbușirea casei Usher.

Viziunea lui Debussy s-a integrat profund în conștiinţa muzicalǎ europeanǎ, determinȃdu-i pe urmașii compozitorului sǎ adopte procedeele acestuia ori de cȃte ori își doreau sǎ exprime impresii despre naturǎ. Maurice Ravel pare a fi cel mai renumit continuator al formei muzicale impresioniste. Deși amȃndoi sunt consideraţi cei mai importanţi impresioniști, existǎ diferenţe între ei: Debussy era un compozitor senzual (asemeni lui Chopin, Gounod, Massenet), în schimb Ravel era un adept al preciziei prefigurate (pe linia lui Liszt, Saint-Saëns, Fauré).
Influenţe se mai gǎsesc și în creaţii ale compozitorilor mai apropiaţi de postromantism și chiar expresionism, ca de exemplu Skriabin, care are momente contemplative în Poemul extazului și în Sonata nr. 9; sau în unele opere ale lui Bartók, cum este Patru piese pentru orchestrǎ; în Foc de artificii a lui I. Stravinski; în creaţiile lui Szymanowski; sau chiar la George Enescu se observǎ impresionismul asimilat în tablourile de naturǎ din Suita sǎteascǎ și Impresii din copilǎrie.
Muzica lui exprimǎ spiritul francez și este o adevǎratǎ revelaţie!

debussy

Bibliografie

1.George Bǎlan, O istorie a muzicii europene, Editura Albatros, București 1975;
2.Grigore Constantinescu, O cǎlǎrie în Istoria Muzicii, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București 2008;
3.Grigore Constantinescu, O istorie a muzicii în pași de dans, Editura Didacticǎ și pedagogicǎ, București 2011;
4.Valentina Sandu-Dediu, Alegeri, atitudini, afecte. Despre stil și retoricǎ în muzicǎ, Editura Didacticǎ și pedagogicǎ, București 2010;
5.Harold Schӧnberg, Vieţile marilor compozitori, Editura Lider, București 2000.

Sursa foto: YouTube.com,Wikimedia Commons,Romantique Innocence By Nailah D’arcy


Acest material a fost elaborat și redactat de către doamna profesoară Geta Huncanu cu ocazia de a omagia așa cum se cuvine cei o sută de ani de la dispariția acestui compozitor impresionist francez.Toate drepturile cât și responsabilitatea acestui material redactat aparține în exclusivitate autoarei.Orice formă de folosire, de citare și de transcriere se consideră infracțiune deoarece nu respectă legea drepturilor de autor.Dacă cineva se simte lezat într-un fel de acest articol de pe această platformă website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în prealabil.

Comentarii

Comentarii

Share

Despre autor

Daniel Mihai

Daniel Mihai

Doctor în Interpretare Muzicală, profesor titular la disciplina vioară a Catedrei de Corzi în cadrul Colegiului Național de Arte Regina Maria din Constanța

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

U-NI-RE în cuget și în simțiri… EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Tema unirii cu Basarabia este mai actuală și mai dorită ca oricând. Aceasta, datorită însemnătății sale deosebite suscită nenumărate discuții mai mult sau mai puțin aprinse. În special, în presa scrisă, subiectul este tratat în nota sferei de influență de care sau prin care se poate proba ori atașamentul față de culorile și legile acestui teritoriu blagoslovit de Dumnezeu ori unda de răutate vis a vis de cele menționate. De asemenea, ar trebui ca tocmai caracterul unificator să fie mai puternic decât orice fel de simbolistică istorică și de aceea disprețul și ducerea într-o accentuată stare de relativitate, de autentică degradare a tot ceea ce valorează ideea de românism amplifică starea de încordare,de neliniște atât de prezente în cele două state înrudite.În această ultimă și nedorită categorie se pot identifica destule articole asemănătoare unor mostre îmbibate de ură și venin ce frizează orice urmă de omenie sau de bun simț. Din respect făță de dumneavoastră și mai ales nedorind să nominalizez provocând polemică,am să mă abțin…Dar nu pot să-mi cenzurez o întrebare… Oare câtă dezinformare grosieră se poate ascunde în spatele acestor propagandiști de-a dreptul înfrățiți cu puterile străine,cu imperiile care mereu ne-au râvnit teritoriile și bogățiile de orice natură?De aceea nu pot să trec cu vederea și să uit mincinoasele mituri fabricate împotriva unirii care sunt de fapt niște teorii promovate, cu amatorism sau profesionalism, de cei care își manifestă constant antipatia faţă de procesul de reîntregire a ţării. Cu o retorică plină de ură, anumiți indivizi falsifică și denaturează adevărul istoric și chiar au nerușinarea să spună despre unirea Basarabiei cu România că „ar fi frumos, dar nu se poate” invocând, în acest sens, argumente de ordin economic sau strategic. Interesant e faptul că aceștia nu contrazic adevărul istoric și anume că Basarabia e parte a terioriului românesc. Mesajul lor induce mereu nesiguranţă și teamă, sugerând pericole majore precum instabilitatea economică, apariţia unei minorităţi incontrolabile sau a unei corupţii imposibil de eradicat. Ca și când acești propagandiști ar fi descoperit peste noapte secretul tinereţii fără bătrâneţii și al vieţii fără de moarte dublat de cel al guvernării fără de corupţie, ei influențează pe unii dintre noi la modul cel mai abject și care ține doar de negativitate. Au chiar unele pseudo- argumente care corelează problemele existente în societatea românească cu cele din Republica Moldova, de genul ”că România n-ar avea nevoie de o regiune săracă” . Cunoaștem bine că această stare de corupție endemică este generată de o clasă politică oligarhică, mult mai apropiată de modelul din Asia centrală decât de Europa. Dar,vă rog să fiți fără grijă deoarece domniile lor nu au contract permanent cu funcția și nu vor domni la infinit, așa cum li se pare… A sosit timpul ca să dăm dovezi că suntem înfrățiți, înrudiți, că suntem de același sânge și limbă cu verișorii de dincolo de Prut! Revenind la planul inițial,nu am dispoziția și nici timpul necesar de a demonta toate aceste pseudo-teorii, deoarece aceasta revine ca o datorie de onoare a istoricilor și diplomaților. Dar în cele ce urmează vă propun un exercițiu de imaginație. Acesta se realizează prin corelarea tuturor elementelor posibile care ar duce la acest eveniment cu profunde rezonanțe- UNIREA! De fapt, mai bine spus după reîntregirea, reunirea celor două state,altcumva vor fi parametrii,regulile, legile și automat nivelul de trai. Numai încercați să vă proiectați ideea conform căreia, Republica Moldova va face parte dintr-un stat integrat european, membru al NATO. Peste acestea, îndrăzniți să vă proiectați și imaginea unei justiții imparțiale, corecte ce se vor extinde ca model și peste Prut. Cu alte cuvinte, lucrurile pot evolua într-o direcție normală, firească.Totuși, filo-rușii nu se lasă și încetinesc acest proces. Mai e cazul să ne aducem aminte de „prietenia” și interesul Rusiei, care a încercat să blocheze eforturile Republicii Moldova în sensul integrării europene, aşa cum a procedat de altfel şi în cazul altor state din fosta Comunitate a Statelor Independente? De aceea, din dorința de a ne vedea visul împlinit,ar trebui să nu mai ezităm deloc și nici să luăm peste picior pe semenii care luptă,speră și cred în idealul acestei uniri, în cuget și în simțiri.......

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro

Citeste si:

nationalul logo

Constanta Mea

Prahova Mea

Brasovul Meu

Parteneri:

content writing
clovis.ro