Criteriul National

Despre situația jenantă în care doctorul veterinar este numit ”veterinar” și arhitectul ”proiectant” – Opinii

Despre situația jenantă în care doctorul veterinar este numit ”veterinar” și arhitectul ”proiectant” – Opinii
octombrie 13
17:56 2021

Prezentăm cititorului o abordare inedită, alcătuită într-o stilistică ce urmărește relevarea unui specific cotidian, comun celor două profesii – pe care le alăturăm în premieră în spațiul public, căutând regiunile de interferență pozitivă precum și înfățișările negative.

Cu toate că medicina este unică, doar pacientul fiind diferit, astăzi vom alătura medicina veterinară arhitecturii și nu medicinei umane, principiul fiind incontestabil determinat de FRUMOS – ca operă de artă pe de o parte și alcătuire a naturii, pe de alta – ambele profesiuni operând în regiuni ce atrag admirație, estetică, emoție.

În plus, ca de obicei, vom insera și câteva deconspirări specifice cercetătorului CNSAS, absolut necesare în derularea argumentațiilor.

Parte introductivă

Excluderea referințelor determinate de principii și norme statutare

Vă propunem o evadare din prevederile statutare – cele ale Colegiului Medicilor Veterinari – în cazul doctorilor veterinari și cele ale Ordinului Arhitecților – în situația arhitecților, numai așa reușind să ne desprindem temporar de zona edificată de cele două organisme, menite să reglementeze scopul, structura și modul de funcționare în profesiunile menționate.

Tranziția se prelungește fără pauză în România postdecembristă, situație în care pentru unele abordări suntem obligați să parcurgem o distanță minimum necesară față de momentul observat – pentru a putea să distingem limpede, departe de orice impurități, cum suntem astăzi alcătuiți și care ne este în fapt adevărata simetrie profesională în raport cu masiva dezordine care în acest moment ne definește aproape la nimereală.

Nobila profesie

Definiția este adecvată ambelor îndeletniciri intelectuale, însă această țintă este adesea greu de atins astăzi și mai ales descrisă prin evaluări realiste.

Arhitectura este cu siguranță o preocupare aparte a omului, ca ființă superioară, registrul fiind aici exclus din orice ierarhizări care ar defavoriza alte profesiuni. Medicina veterinară este de asemenea o profesiune privilegiată – și facem această afirmație stabilind unghiul de analiză în scara de valori a anului 1921.

Dacă arhitectul produce un univers aproape de ideal, medicul veterinar beneficiază de o arhitectură polimorfă – creată de natură în mod desăvârșit.

Arhitectul înfăptuiește valoare, fixându-și permanent obiective ce se plasează în mod evident în aria excepționalității în gândire, în timp ce doctorul veterinar are un acces solemn către registrul impresionant al naturii, reprezentat de regnul animal – absolut desăvârșit în alcătuirea lui formidabilă.

Așa cum rămânem muți în fața operei lui Michelangelo din Capela Sixtină, fără nici o exagerare în comparație, doctorul veterinar este în permanență impresionat, în mod continuu, de natură – pe care o definim în sistemele de clasificare EUCARIOTĂ – cu regnurile ”Monera”, ”Protista”, ”Fungus”, ”Plantae” și ”Animalia”.

Elemente de conexitate

Fără îndoială, parcurgând paragrafele de mai sus, cititorul deja a perceput sensul în care curge această abordare.

Există așadar două zone de apartenență în dinamică, ce reunesc arhitectura și medicina veterinară. În arhitectură creatorul este arhitectul, în medicina veterinară creatorul a determinat natura eucariotă, de-a dreptul magică în desfășurarea ei, impresionantă în forme și diversitate. În mod evident ambele culoare aparțin de drept intelectualului în profesie.

Viitorul poate fi privit și așa: într-un moment, arhitectul se va întâlni cu doctorul veterinar – timpul care urmează prezentului necesitând în mod neîndoielnic o urbanistică dezvoltată în interiorul unor arii naturale, cu delimitări precise – în care ființele non umane să-și dezvolte perimetre neafectate de om, desigur și spre beneficiul acestuia.

Sălbăticia eucariotă nu împiedică evoluția unui urbanism ecologic VERDE, dimpotrivă, aceste două noțiuni le vedem absolut necesare, interdependente.

În acest concept se integrează o parte din spusele savantului Louis Pasteur – ”Medicul uman salvează omul, medicul veterinar omenirea” – înțeles cu mult mai amplu, din care extragem acum această alăturare în direcția prezentării noastre.

Cum interpretăm și mai ales cum vedem posibilă o asemenea asociere concretă? Vor exista prilejuri în care intelectualii acestor două profesii se vor apropia în viitor, cercetările devenind la un moment dat multidisciplinare, context în care acum profităm și enunțăm și varianta contrariului: nicidecum ”proiectanții” nu se vor întâlni cu ”veterinarii” și nici invers.

În ce variantă vom imagina dezvoltarea urbană și care poate deveni cea mai bună cale pentru ca umanitatea să primească secolele viitoare în mod corespunzător, vom vedea – însă în mod evident tema depinde foarte mult de arhitect și doctorul veterinar.

Viitorul umanității TREBUIE să îl proiectăm în armonie cu natura, energiile verzi fiind o necesitate mai mult decât obligatorie, pentru orice scenariu anticipativ.

Instituțiile celor două profesii

Nu vom analiza structura lor constitutivă, pentru că nu credem în alcătuirile așezate în forme electorale, care deși ne dau senzația unor construcții importante, în realitate astăzi acestea nu pot influența pozitiv relațiile profesionale între specialiștii domeniilor abordate.

Mai mult, atunci când specialistul ajunge funcționar al statului corupt, deja o parte din menirea unei profesii în societate este intensiv și continuu sacrificată.

Comparații

Excludem discuții care să evidențieze elementele unor evaluări comparative și vom lăsa arhitectul și medicul veterinar să existe acolo unde își descoperă locul potrivit, cele două profesii manifestându-se în zone de excelență în statele avansate, percepția în social fiind acolo cu totul diferită decât ”la noi” – unde intelectualitatea timpurilor post-dictatură s-a arătat dispusă să trimită mult prea ușor doctorul veterinar către periferia scării de valori – adesea fals intitulată.

În realitate, atât arhitectul, cât și doctorul veterinar își găsesc meritate rezidențe profesionale cu rol determinant în societate, motiv pentru care nu stabilim grade de egalitate în semnificații și sensuri, nu căutăm simetrii și nici nu invităm cititorii la reflexii către dileme inutile, comparația între arhitect și doctorul veterinar neavând rost în această abordare și nefiind deloc utilă altor evaluări.

Vom aduce însă la egalitate arhitectul devenit ”proiectant” cu doctorul veterinar devenit ”veterinar” – și vom expune această realitate cu multă fermitate, plasând cititorii în postura acceptării prețului oferit aici cu responsabilitate de către analist.

Continuăm din acest punct prezentarea relevând aspecte întâlnite în cele două profesii, atunci când fie arhitectul, fie medicul veterinar deraiază în mod categoric de la menirea profesională.

Acordăm prima abordare arhitecților (capitolul I), urmând să oferim doctorilor veterinari partea a doua a acestui articol (capitolul II) și apoi vom expune un scurt eseu de încheiere.

Capitolul I – ”Proiectanții”

Întregul capitol alăturat ”proiectanților” reprezintă o simplă apropiere de o temă obiectivă și nu evaluare analitică – autorul oferind cititorilor în mod jurnalistic numai constatări rezultate din observări simple, detașate de domeniul unei colectivități statistice, într-un fel fiecare profesie având și un domeniu al expunerii sociale foarte clar desenat – mai ales prin multitudinea consecințelor, dintre care le distingem mai facil pe cele negative.

Arhitectul devenit un oarecare ”proiectant”

În loc de introducere, developăm o secvență din realitate, destinatar fiind Ordinul Arhitecților din România.

Scena se desfășoară într-un cartier nou, unde lângă o construcție P+M, la numai 4 metri este plasat un bloc desfășurat pe 5 niveluri. Mai mult, accesul la cele două scări ale tronsonului cu 5 niveluri, se face chiar prin acest culoar rămas între gardul casei de locuit și noul bloc. Se edifică și o parcare în care nu există nici urmă de arbori, conifere sau arbuști.

Toate viciile rezultate din amplasarea unui bloc lângă o casă P+M își fac simțite prezența, fiind necesare elemente de reducere a impactului. Se ridică gardul la maximum admis, folosindu-se panouri bordurate și plasă de umbrire. În plus se plantează o perdea de brazi și plante agățătoare. În grădina casei, devenită fără intimitate, se amenajează o livadă, pentru a se aplana impactul cu zecile de ferestre ce descriu fațada blocului.

Avem dreptul să invocăm un malpraxis arhitectural și să întrebăm Ordinul Arhitecților dacă este posibilă sancționarea, atât arhitectului primăriei, cât și a celui care a proiectat blocul? În momentul edificării locuinței P+M planul urbanistic preciza un regim de înălțime P+E+M.

Mai mult de atât, noi considerăm că în egală măsură și arhitectul care a realizat inițial locuința P+M se află în chestiune – din păcate lipsit de ripostă, nedispus să arate faptul că dezvoltarea unei zone urbanistice trebuie făcută respectându-se o trecere lentă de la o construcție cu un anumit nivel de înălțime la alta nouă, indiferent de pretențiile investitorului imobiliar, care mereu speră către o dimensiune mai ”avantajoasă”.

Cum ajunge arhitectul un funcționar ”proiectant”?

Poziționat la primărie, într-un birou obișnuit, arhitectul devine un funcționar obedient conducerii politice a respectivului consiliu sau chiar direct supus primarului și grupului său de interese.

Are un arhitect voia statutară și dreptul în plan etic de a se adresa Ordinului Arhitecților, printr-un protest dezvoltat energic – atunci când reguli ale nobilei sale profesii tind să fie în mod continuu ignorate? Da, însă din păcate nu identificăm intelectualul profesiei, care ar putea compune o astfel de poziționare curajoasă.

În mod evident lipsește un program al Ordinului Arhitecților – în acest sens oferit arhitecților din primării – în baza căruia aceștia să-și negocieze o poziție puternică în ședințele de consiliu local în care sunt avizate diferite proiecte – acest lucru până la realizarea unei noi legislații – prin care primăriile să fie obligate să lucreze cu birouri de arhitectură independente, monitorizate etic prin forța Ordinului Arhitecților.

Este adevărat că de unul singur lupta este dinainte pierdută, însă arhitectul care tace și se lasă purtat de cutumele vremii, devine un simplu ”proiectant” – pierzându-și în societate titlul de arhitect, adesea definitiv.

În aceste situații, ambii arhitecți – și cel din primărie și cel privat – responsabili cu amplasarea unui proiect (construcție sau amenajare urbanistică) – devin aproape imediat deraiați de la valorile ce descriu nobila lor breaslă, pierzându-și identitatea – în lipsa unor voci clare în social – profil ce ar descrie omul apropiat arhitecturii – în primul rând prin cultură.

Ce servește de fapt ”proiectantul”? În orice condiții doleanțele beneficiarilor (din porțiunile private sau ale instituțiilor de stat) și nicidecum valorile profesiei sale.

Privind mai atent, ca beneficiar al creației arhitecților din posturile mai sus precizate – rămâi surprins atunci când într-un final observi că în spatele licenței nu există în fapt cu adevărat un intelectual, lucru care nu se petrecea de exemplu la anul 1921.

Cu diferite ocazii, simpozioane în locații culturale, s-a observat adesea cum din patrulaterele unor conversații pe teme literare, filosofice sau științifice – ”proiectantul” și-a luat repede tălpășița, bându-și urgent șampania și înghițind rapid fursecul – regiunea conversațiilor depășindu-l copios.

Mult prea ușor beneficiază ”proiectanții” de acest titlu oferit lor de către nobila profesie, context în care transmitem Ordinului Arhitecților faptul că se vede, se observă foarte ușor diletantul incapabil să adâncească multidisciplinar reperele profesiunii sale, fără să mai amintim aici repugnanța provocată în social de ceata beizadelelor plasate în funcții cheie în structuri ale unor instituții de stat responsabile cu ”arhitectura”.

Gardurile și podețele imobilelor

Cât este România de lungă, tot atâtea garduri și podețe – combinații haotice de elemente nepotrivite. Să le spunem ”proiectanților” cât de ușor este să se admită o regulă? Exemple pozitive sunt nenumărate – în Franța sau Austria, în Italia sau Olanda și chiar la noi, luând în calcul vremurile dinainte de dictaturi.

Gardul viu, cel de plasă și gardul tradițional de uluci în sud – reprezintă câteva exemple de simplitate. Nu se pot genera norme clare, evitându-se grosolăniile, care devin oribile mai ales atunci când se folosesc nepotrivit chiar materiale noi? Și spunem asta pentru că în mod evident anumite prefabricate ar putea fi interzise.

Apoi relevăm și tema conservării frumosului – acolo unde există deja o amenajare tradițională, care în loc să fie conservată, este dezasamblată de proprietar și înlocuită cu o ”creație” proprie, ce dezumanizează și induce întregului spațiu stradal un aer de ridicol prin kitsch.

Fațade, ferestre și șarpante oripilante

Aici degradarea bate orice statistici și peisajul imobiliar pare un loc uitat de arhitecți. Pentru omul instruit, groaza se îmbină cu lehamitea, imaginile percepute relevând neputința de organizare a unei nații.

Arhitectul, poziționat într-o fiziologie a repausului mental – definește lipsa reformelor după anul 1990 în profesia lui și mai mult, decăderea solemnității ”semnăturii arhitectului” – percepută ierarhic ca un element de onestitate și garanție a valorii în arhitectură, de altfel simbol perimat astăzi, cu excepțiile cuvenite, desigur.

Să mai amintim și de ”palate”? Cum a fost posibil? Cum poate o comunitate minoritară să sfideze specificul arhitectural unei zone istorice – fie ea urbană sau rurală?

A fost identificată și definită nota distinctivă a regiunilor în care s-au permis ”palatele”? Au contat casa cu prispă și acces în tindă, șarpantele cu tablă fălțuită și decor de aerisire, ferestrele din lemn și ușile cu alcătuiri estetice specifice? Grădinile? Toate acestea puteau fi păstrate și reproduse, prin instituirea unor norme estetice riguroase. Existau planuri din vremea interbelică – cu privire la alcătuirea gospodăriei rurale.

Cât de mult este de lucru în unele zone rurale! Și se poate demara oricând un proiect național, prin care cel puțin ceea ce se vede urât să fie aplanat prin indicațiile arhitectului și estompat prin plantarea de perdele vegetale de obturare.

Subiectul este complex și nu face cinste arhitecților contemporani. Austria, Liechtenstein, Franța sau Olanda – sunt doar câteva exemple în care arhitecții au știut să conserve valorile constructive în zonele rurale.

Ceea ce observăm, nu ne oferă ideea de păstrare a tradițiilor, de aplanare a distrugerilor petrecute în comunism, ci din contră – o continuitate în prost gust fără proporții chiar și în etapa de tranziție post-decembristă, începând cu anii ´90.

Cum de nici unul dintre arhitecții care susțin în spațiul metropolitan conferințe și ateliere sofisticate, nu a decis să se opună eficient, categoric (în acești 32 de ani) relevând fenomenul deprecierii aspectului zonelor noastre urbane sau rurale?

Îngrămădirile din noile ansambluri imobiliare – adevărate mahalale contemporane

Arhitectul devenit ”proiectant” – în mod evident nu mai are prea multe de spus, dorința dezvoltatorului imobiliar fiind motorul ce asigură dinamica necontrolată. Metrul pătrat trebuie folosit la maximum! În mod evident,

Se trăiește într-o calitate a vieții neprielnică în noile edificii locative. Oamenii se creditează pe termen lung și abia după ce se mută înțeleg de la an la an realitatea și resimt faptul că ceva nu merge, că trebuie să se mute din nou, că locul nu este profesionist alcătuit – lipsind aleea, parcul, plantele, arborii, parcările suficiente, locurile de joacă, terenurile de sport, pistele de bicicletă. Blocurile sunt înghesuite, străzile mici, soarele nu pătrunde, pereții apartamentelor sunt subțiri, instalațiile de slabă calitate – investiția lor evident greșită.

De ce între cetățean, bancă și investitorul imobiliar nu există și o entitate, a statului, – posibil și cu o componentă din partea Ordinului Arhitecților, care să impună un cost al apartamentului, luându-se în calcul întregul set ce descrie atât blocul cât și mediul urbanistic al respectivei zone – în acest fel apărând un echilibru, o minimă rațiune, un eficient control al calității – punct din care poate să pornească chiar o reformă.

Din păcate, iarăși spunem, arhitectul lipsește de la această masă, devenind un ”proiectant” mulțumit să încaseze onorarii și să-și ducă înainte ingrata poziție, interesat pecuniar fiind – în egală măsură în jocul nedemn al intereselor comerciale.

Retragerea dreptului de semnătură

Nu există un alt drum pentru ”Ordinul Arhitecților” astăzi și iată, solicitarea capătă o vădită expresie publică.

Evaluarea portofoliului tuturor arhitecților care au semnat proiecte în ultimii 32 de ani nu este o acțiune care să implice negocieri, ci reprezintă în primul rând un gest moral imperios – care devine în mod cert și obligatoriu. Altfel? Tovarășii ”proiectanți” vor sfida în continuare valorile arhitecturii.

Astfel, peste tot unde există integrate proiecte care disprețuiesc nu numai bunul simț, cât mai ales normele arhitectonice ce definesc principiile și convingerile breslei arhitectului sub aspectul valorilor specifice – se poate retrage arhitectului dreptul de semnătură – generații noi de arhitecți așteptându-și rândul, dornici să repare și să impună echilibrul în acest domeniu esențial vieții oamenilor în comunitățile lor.

O eschivare de la principiul mai sus expus, retrage arhitecților dreptul la demnitate profesională și aruncă întreaga breaslă în negura asocierii valorii cu nonvaloarea, a compromisului cu demnitatea, a corectitudinii în estetică și funcționalitate cu acceptarea concesiilor justificate de obediențe diverse.

Fie că arhitectul a semnat din postul de la primărie sau de la consiliul județean, fie că a semnat de la biroul propriu – tot una, dacă rezultatul este dezastruos și arhitectura pângărită – la nivel de construcții sau dezvoltări urbanistice.

Dacă Ordinul Arhitecților crede că poate merge înainte fără o astfel de purificare a propriei resurse umane – se înșeală și se adâncește în definiția oferită aici cu multă responsabilitate.

Pentru cei care manifestă simptomele pseudoblepsiei, se pot organiza itinerarii și sesiuni de fotografie – începând cu județele din jurul capitalei.

Arhitecții pot să exerseze o evadare din turnul lor de fildeș în care își desăvârșesc lucrările departe de privitorii comuni, trecând la reforme, limpezind scara de valori în profesia pe care o iubesc atât de mult – urmând printre altele și atitudinea criticului francez Charles-Augustin de Sainte-Beuve (1), care referindu-se la poeziile lui Alfred de Vigny (2) realiza următoarea formulare: “Şi Vigny, mai tainic, se întorcea înainte de amiază în turnul său de fildeș”…

Setea de onorarii

Banii au circulat, iar betonul s-a turnat adesea către cei ”privilegiați”. Oare în câte investiții nu au pătruns și bani obținuți nedemn, România fiind cunoscută la nivelul statelor avansate ca o națiune coruptă ce întreține un aparat de stat abătut de la datoria sa.

Cu siguranță o parte a onorariilor vărsate către ”proiectanți” sau a salariilor obținute de aceștia din pozițiile deținute în instituții de stat, consilii locale și județene – au avut origini în contexte determinate de corupție.

Câți ”directori” și ”oameni de afaceri” nu și-au construit vilan din ”resurse” discutabile. Banul însă tinde să fie spălat cumva, până la urmă onorariul căpătând o oarecare etică – fapt posibil însă numai într-un stat în care instituțiile sunt amplu devalorizate.

Câți baștani – barosani ai post-decembrismului nu au trecut și pe la un birou de arhitectură – noi nu putem estima, însă ne putem lesne imagina. Statul fără lesă își acreditează astfel noțiuni ale unei pseudo evoluții, fără rușine, în pas cu ceea ce numim ca scuză – cutume ale vremii. Grea, foarte grea tema…

Setea de realizare a unor investitori véreux, combinată cu lipsa de autoritate a breslei arhitecților, a permis apariția unor relații interprofesionale atipice, care permit și astăzi excese, rezultatul fiind îndepărtarea României de la ideea de națiune cu instituții ferme și evoluate în acest domeniu.

Și aici nu putem trece fără să enunțăm câteva elemente ce descriu ”proiectantul” ajuns model al statului corupt – fie că sălășluiește la primărie, la consiliul județean sau în biroul propriu – din care împarte o superioritate pe care o definim aici ca trufie și foarte des aroganță nepermisă – devenită spontan impertinență coafată cu multă înfumurare – situație în care muritorul de rând nu mai are nici un drept de a deranja sublima persoană (fără legătură cu ”Sublima Poartă”) a ”proiectantului”.

Mai evidențiem și acea asociere de gang (culisă a stării sociale de tranziție) în care ”proiectantul” se încadrează într-o reacție de agregare cu mediul investitorilor – persoane mediocre, însă ultra-îmbogățite, realizându-se astfel ”echipe” de cârdășie – fenomen de-a dreptul acru, greu digerabil, inadmisibil. Aici adăugăm și alte categorii din primării: abili, isteți, șireți – aproape șarlatani – formula fiind gata sudată în aliaje de consistențe și durități diferite.

Concluzia capitolului

Cum deja cititorul a înțeles, în articol nu avem în vedere substantivul proiectant – cu rădăcini în s.m. german der Projektant. Aici am căutat să relevăm postura în care arhitectul își pierde titlul și devine ”proiectant”, alunecând într-o definiție depreciativă și chiar disprețuitoare. Așadar, toată stima proiectanților din alte domenii de activitate.

Arhitecții numiți de către noi ”proiectanți” abuzează de presupuse elemente de sofisticărie conferite în societate de rangul profesiei de arhitect, în mod fals, desigur.

Din păcate, realitatea stă cu totul altfel, contând numai parcela și beneficiarul – în rest negocierea mergând către un onorariu așteptat – după care partitura scenică a ”proiectantului” se oprește brusc, permanent și chiar irevocabil, am putea spune.

România nu se relevă ca un stat bine gospodărit de arhitecți implicați în toate regiunile, de la cele mai importante metropole către ultimul cătun – în contextul în care există de lucru – în sens pozitiv, în fiecare consiliu local. Urbanismul nu mai reprezintă de mult o profesie superioară, cât despre valoarea lui științifică permiteți-ne să ne îndoim.

Nu suntem adepții demoliției – a nerecunoașterii lucrurilor bine făcute – și acestea există, indubitabil, însă atmosfera generală indică analistului altceva, situație în care binele asaltat de către rău devine nepotrivit sau doar furnizorul excepției.

România a traversat în secolul trecut, înainte de anii 40, perioade în care se construia frumos. În orice oraș al țării te plimbi astăzi, observi atât la construcțiile publice, cât și la cele particulare – echilibru și linii calde. Fără a se evidenția o monotonie, există totuși acele potriviri speciale între construcții – care te încântă, mai ales acolo unde restaurarea fațadelor s-a făcut întocmai cu aspectul inițial.

Astăzi trăim un soi de sălbăticire, o multitudine de construcții noi așezându-se aproape în contradicție una față de alta. În plus, lipsește acel aer de consecvență în dezvoltarea urbană. Se construiește, există o dinamică – însă orașul devine din ce în ce mai obositor, mai departe de ceea ce omul își dorește în primul rând.

Relevăm aspectele de mai sus în contextul în care urbanizarea ar trebui să ofere cetățeanului spații care să-i asigure echilibru, calm și accesibilitate la spații publice – și aici tema se poate desfășura pe arii largi, noi deocamdată doar regretând faptul că nu se întâmplă acest lucru.

Privind la televizor cursa ciclistă ”Le Tour de France” (3), traversăm foarte multe localități ale Franței unde observăm simplitatea lucrărilor de amenajare urbană, care sunt dispuse și utilizate astfel încât să corespundă cât mai bine scopului pentru care au fost realizate. Totul curge într-o regiune a bunului simț. Se observă specialistul din spatele oricărei edificări, indiferent că ești într-o metropolă sau departe, într-un sat dintr-o oarecare regiune.

În contrast, la noi imaginea negativă cuprinde maxime și minime apropiate de absolut – în sensul unor construcții care nu sunt supuse nici unei restricții, care nu au limite în domeniul prostului gust, fără să mai apreciem utilitatea. Aici am pierdut rafinamentul și am devenit contrastivi. Așa-zisul frumos a devenit doar ”mișto”, în timp ce urâtul capătă cote de neimaginat.

Călătorind în România, observi cu ușurință detalii ale urâtului – lipsă de frumusețe, de armonie alături de nepotriviri ce provoacă repulsie. (Excepțiile le excludem, desigur și respectăm munca arhitecților pentru clienții lor și natura locurilor).

Turistul străin te întreabă: ”– Din ce perioadă este construcția aceasta?” Și tu și răspunzi: ”– A…, de prin anii 30!” ”– Îmi place!”, auzi răspunsul ”– Și asta?” – ”Asta este din vremea comunismului”. ”– Dar casele acestea?” ”– Acestea au apărut după Revoluție, în etape diferite”. ”– O! Da? Dar câtă cheltuială și ce adunătură de forme!”

În România ”proiectantul” și-a dorit celebritatea obținută oricum, proiecte să fie, onorarii de asemenea. Țara s-a schimbat mult construindu-se foarte activ. Însă nu se observă deocamdată o ideologie – care cel puțin teoretic să reflecte interesele și aspirațiile acestei categorii profesionale.

Cum a fost posibilă o evoluție corespunzătoare înainte de anii ʹ40 și cum s-a ajuns la această desfășurare agresivă a construcțiilor după anul 1989?

În plus, Ordinul Arhitecților poate acredita cercetători CNSAS – arhivele fostei Securități fiind disponibile unor investigații și în domeniul acestei bresle, publicațiile rezultate generându-și spontan scopul fără îndoială.

Chiar dacă ne dezvoltăm și extindem segmentul funciar al imobilelor, în fapt noi pierdem ca națiune, foarte mult, și datorită faptului că arhitectul tinde să devină un ”proiectant” – obișnuit sau de lux, însă în nici un caz un intelectual în profesia lui.

Aparițiile caselor în jurul noilor străzi te obligă la o plimbare aproape analitică – pentru că acolo unde există o reușită, ea pare mai degrabă o exagerare cu buget nelimitat – și invers, acolo unde urâtul este spoit, senzația este similară, receptată însă dintr-un alt unghi.

În culise se află ”proiectantul” mulțumit, cu onorariul asigurat, contribuția lui fiind în fapt nediferențiată. În mod evident nu există un scop bine definit al breslei arhitecților față de viitorul societății pe axa lor profesională.

De ce la 30 de ani de la momentul ʹ89 arhitectul riscă titlul de ”proiectant”? Răspunsurile se pot citi sous texte în acest material – din care desigur se pot genera alte dezvoltări ale temei atacate, acest lucru însă numai în situația în care nu ne vom bloca în zona neproductivă a contrazicerii fără de sfârșit – o caracteristică a lipsei de valoare și educație în spațiul civic românesc.

Articolul de față nu atinge nimic din ceea ce arhitectura românească contemporană înseamnă în sens valoros – deopotrivă arhitecți și lucrări realizate. Am intra altfel în regiuni inadmisibile, mai ales că această evidențiere este realizată de către un doctor veterinar.

Concluzionăm, accentuând prezentarea în jurul unui aspect important: aici nu au fost criticați arhitecții și nici arhitectura – în schimb s-a arătat foarte clar, faptul că văzută din exterior, breasla arhitecților conține ”proiectanți” – pe acest palier de evaluare noi fiind în totalitate absolut siguri în descrierile expuse aici.

De ce îi este la îndemână unui doctor veterinar o astfel de opinie scrisă? Pentru că obiectul său de activitate este frumos în totalitate. În mai bine de două decenii de clinică nu s-au întâlnit pacienți neplăcuți – din nici un punct de vedere. Din contră, toți pacienții veniți la cabinet și mai mult, natura cu regnurile sale – au oferit autorului o șansă formidabilă.

Nu același lucru îl resimte medicul uman – și noi știm că mulți oameni nu se spală, nu citesc, sau în alte paliere – manifestă o constantă agresivitate în social, amestecată cu multe absențe în domeniul educației. Astfel, un doctor veterinar, obișnuit cu miracolul și perfecțiunea naturii, observă mult mai lesne deraierile arhitectului, a cărui menire primordială este producerea frumosului.

Medicina clinică și chirurgia, laboratorul și cercetarea – plasează doctorul veterinar în zone estetice impecabile – noțiunile specifice științelor umaniste fiind aplicate permanent, zi de zi – motiv pentru care evidențiem aici și capacitatea acestuia de a estima frumosul și binele, ca fiind foarte clar reprezentate în componenta intelectuală a clinicianului de profesie doctor veterinar.

Capitolul II – ”Veterinarii”

Doctorul veterinar devenit ”veterinar”

Segmentul științelor medical veterinare merită profesioniști autentici și are dreptul la un sistem universitar pe măsură – și de ce nu, o recunoaștere reală a rolului doctorului veterinar în societate – pe cele trei axe majore: siguranța alimentelor destinate consumului uman, clinică, laborator și cercetare și nu în ultimul rând conservarea ecosistemelor naturale.

Aceste deziderate necesită prezența intelectualului în profesie, alt traseu ocolitor neavând relevanța dorită. Am ales definiția negativă ”veterinar” pentru a distinge o nuanță în ierarhizare, oferind cititorului un model de evaluare care există în viața de zi cu zi.

Evităm așadar cu eleganță formula de adresare specifică statelor anglosaxone, unde VET-ul este doctorul veterinar – iubit și respectat, selectat în centre universitare de clasă, aflate în zonele de reputație ale topului ”QS Ranking University”.

La noi în țară, tradiția împământenită (încă din vremea formării Facultății de Medicină Veterinară din București la anul 1921, exact acum 100 de ani) – este ca adresarea să se facă cu formula ”doamna sau domnul doctor” – națiunea noastră fiind una educată în acele decenii, dinainte de dictaturi.

”Veterinar” cu ghilimelele de rigoare, în sensul unui apelativ discret peiorativ, nu este tehnicianul veterinar, ci chiar doctorul veterinar decăzut din zonele specifice ale recunoașterii profesionale în societate.

În definiție integrăm și acea ”strigare” în nuanță specifică gangului constituit de colegii ajunși în profesie fără să obțină un minim profil universitar odată cu trecerea pragului licenței. Aceștia se salută cu deja celebrul ”doctore” – în care noi evidențiem mai degrabă o poreclă, decât un titlu academic sau un alint specific clinicienilor de valoare.

Așadar, prin această introducere, conchidem faptul că ”veterinar” ajunge acel om, care deși deține o licență în medicină veterinară, în fapt nu se poate mula pe ceea ce medicina veterinară înseamnă cu adevărat (4). Plaja de evaluare exprimă un spectru larg, pornind de la ultima comună și până în cabinetele urbane și universitare.

Prin urmare, vom descoperi ”veterinari” între cadrele didactice ale facultăților de medicină veterinară, în clinicile urbane, în laboratoare, în direcțiile veterinare de stat, în ferme sau farmacii – așa cum în toate locațiile amintite vom cunoaște și doctori veterinari, oameni speciali, care s-au dăruit nobilei profesii.

Din păcate, acest amalgam eterogen asigură stagnarea sau falsa evoluție a corpului profesional, mai mereu către destinații nule, invizibile procesului de emancipare și aplanare a diferențelor care ne despart astăzi de statele avansate – unde selecția doctorilor veterinari urmează mereu etape precise și determinate prin intervenția mai multor instituții ale statului.

Dominația intereselor, lupta pentru putere sau maledicția funcțiilor ”înalte”

Începând cu anii ʹ90 în facultățile de medicină veterinară a funcționat târguirea examenelor și nu au existat mecanisme specifice reformelor autentice.

Colegiul Medicilor Veterinari s-a reînființat abia în anul 1998, generația ieșită din dictatură având alte ”preocupări” în acele timpuri feseniste.

Nu s-au susținut examene pe competențe în clinica urbană a animalelor de companie, nu s-a reformat sistemul de stat, nu s-a liberalizat segmentul clinic rural.

Aglutinarea grupurilor s-a făcut din mers, om lângă om, în lipsa unor CONCURSURI care ar fi putut să determine cu adevărat scara de valori în profesie.

Astăzi, la terminarea facultății, orice medic poate să-și deschidă o clinică veterinară sau chiar un spital veterinar. Nu există un interval de stagiatură obligatoriu și nu se dau concursuri pentru accesul în domeniul clinic. Orice medic poate achiziționa aparatură de laborator și diagnostic, nefiind necesare CONCURSURI de competență pentru respectivele dotări.

Nu există criterii pentru acordarea titlului entității clinice – fie cabinet, fie clinică sau spital veterinar. Colegii se alătură după cum doresc și solicită Colegiului Medicilor Veterinari acordarea avizului de funcționare. Aceștia controlează spațiile, verifică dotările și medicii primesc imediat dreptul de funcționare.

Nu există CONCURSURI pentru specializări: chirurgie, ecografie, medicină clinică generală, laborator clinic, imagistică – radiologie, oftalmologie, histopatologie, toxicologie – fiecare absolvent putând practica aceste specializări imediat ce primește diploma de licență.

În plus, nu credem că se pot constitui comisii integral ETICE – în eventualitatea în care s-ar decide introducerea unor astfel de CONCURSURI.

De cât timp se petrece acest lucru? De 32 de ani! Vreme în care suntem 100% siguri că în fiecare locație profesională cel puțin 30% dintre medicii veterinari ar fi avut mari dificultăți în a trece etapele unor posibile CONCURSURI, mai sus amintite.

Tema continuității istorice în valoare – fals expusă în spațiul public al profesiei.

Dacă fixăm un reper al valorii la anul 1921, locația fiind Universitatea din București, unde Facultatea de Medicină Veterinară își începea parcursul elitist și ajungem astăzi la USAMV – centre care numai ocupă o minimă poziție în topul 1000 al universităților mapamondului – vom identifica clișee contemporane fără nici o conexiune cu modelele existente în vremea regalității.

1). Prima ruptură

Se petrece la anul 1940, când masiva fracțiune de simpatie legionară a medicilor veterinari preia conducerea profesiei cu prilejul ședinței solemne din data de 26 aprilie 1940, desfășurată la ”Institutul Naţional Zootehnic” din București.

Amintim câțiva dintre medicii veterinari legionari: (5) dr. Savu Timaru (Institutul de cercetări Zootehnice), dr. Alexandru Ciucă (Institutul Cantacuzino), dr. Iuliu Radulocivi, dr. Rigani Atanase, dr. Adameșteanu Ion, (Prof. la FMV București), Marin Alexandru, Nicu Anca, Zaharia Trică, Dumitru Antonescu, H. Dorlogea (Șef de lucrări la FMV București), Constantin Baresla, Mircea Albu (M.I.A.), Dan R. Ioan (Asistent la FMV București) – cu toții, și alții nenominalizați aici, membrii în ”Comitetul Asociației Medicilor Veterinari Legionari”. (6), (7).

”Comitetul Legionar al Asociației Medicilor Veterinari” era compus în următoarea formulă: Președinte – dr. Savu Timaru, apoi dr. Alex. Pop – vicepreședinte, dr. Gh. Radu – secretar general, dr. Ioan Oțel – secretar de ședință și casier prof. univ. Alexandru Ciucă. (8). Citeste continuarea pe contributors.ro

Comentarii

Comentarii

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

România…Inteligența Artificială…Guvernul… - EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Dacă nici acum nu vă vine să credeți, guvernul Dăncilă lucrează la strategia națională pentru Inteligența Artificială. Este inimaginabil, aproape de necrezut, dar elaborarea și ratificarea primei strategii naţionale în domeniul Inteligenţei Artificiale va fi o realitate.
Deseori,obișnuiți cu puțin din ceea ce ne tot oferă „din plin” viața aceasta, nu prea realizăm și nu prea știm să reacţionăm la acest soi de anunț oficial. Iar ceea ce este frapant vine de-acum înainte.

Da, stimabilelor și dumneavoastră onorați domni. Din moment ce a fost declarat „liber la Inteligența Artificială”, consecințele și desele implicații ne vor afecta destinele. Poate părea ceva de domeniul SF,dar tocmai ultimele evenimente au început să contrazică „scenariul.”

A trecut moda când mai auzeam de un nou studiu care descria savant implicațiile profunde pe care le au progresele din domeniul inteligenței artificiale. Iar, inevitabilul s-a pridus.Au căzut în derizoriu acele minți luminate, dimpreună cu toata adunarea numeroșilor experți, a think tankuri sau a celebritățilir din Silicon Valley care își dădeau cu presupsul că aplicațiile practice ale Inteligenței Artificiale urmează să ne schimbe viețile în moduri greu de imaginat.

Inteligenţa artificială este trecută de faza „copilăriei”. Acest lucru îl demonstrează unele experimente eşuate care au avut loc. Iar aici dau ca exemplu cazul „adolescentului” Tay al Microsoft, un robot bazat pe inteligenţă artificială care putea dialoga cu utilizatorii de Twitter. Acesta a devenit nazist în câteva ore, compania fiind nevoită să îl retragă. Incidentul a arătat limitările pe care le au maşinile, incapabile deocamdată să facă diferenţa între bine şi rău sau să dea dovadă de empatie.

Dar, ce anume împiedică pentru ca maşinile să ajungă la astfel de însuşiri umane?

Sunt destui semeni care se tem că inteligenţa artificială va fi folosită ca armă, de guverne sau grupări teroriste. Un astfel de sistem avansat, capabil să înveţe, ar putea să compromită orice sistem informatic şi să aibă acces la informaţii extrem de importante. Mai mult, ar putea lansa atacuri cu arme periculoase şi pot da naştere unui război devastator.

Iar acum, „onor” guvern al acestei colonii susţine cu o frenezie de nedescris această modă, dând dovada unui servilism exemplar! Oare cărui scopuri servește?

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro

Citeste si:

nationalul logo

Constanta Mea

Prahova Mea

Brasovul Meu

Parteneri media exclusiv

Revista presei Raspandacul