Când ajungi să te înspăimânte propria-ţi imagine reflectată în oglindă, e grav, foarte grav. Dacă nu te împaci cu tine aşa cum eşti la un moment dat, mă îndoiesc că un mediator se poate interpune între tine şi cel care crezi că eşti, între tine şi cel din oglindă.
Puţini dintre noi sunt aceia care se împacă cu ei înşişi, cu timpul care în trecerea lui îşi lasă inexorabil urmele. Am dori să-l oprim în loc, dar cu cât dorim mai mult, cu atât parcă o ia mai abitir la goană. Şi fuge, fuge. Şi ziua ţi se pare ceas, şi ceasul – minut, minutul – secundă. Cu cât înaintezi în vârstă ţi se pare că timpul trece mai repede. Şi nu, nu e numai o părere, părerea ta care nu se împacă cu tine, cu cel care eşti în clipa prezentă. Parcă ai vrea să tragi cortina peste timpul scurs şi să-l opreşti în loc, dar asta nu se poate, din păcate.
Volens-nolens, vine o vreme când trebuie să ne împăcăm cu faptul că într-adevăr timpul nu mai are răbdare. S-ar putea ca lucrurile să stea taman pe dos şi doar noi să fim aceia care percepem răsturnat o realitate pe cât de palpabilă şi veridică în fapt, pe atât de contradictorie percepţiei noastre subiective, se înţelege.
Puţini sunt, aşadar, cei care înţeleg că nu numai imaginea exterioară contează, ci mai ales cea interioară, cea percepută de noi ca fiind reală şi mai ales foarte puţini sunt cei care au tăria de a depăşi sentimentul zădărniciei, al deşertăciunii.
„O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune…“ (Ecleziastul 1, 2). Numai lucrurile lui Dumnezeu şi adevărurile Lui nu sunt deşarte – zice Sfântul Ioan Hrisostom -, nici cerul, nici pământul, nici soarele, nici luna şi nici stelele, nici trupul nostru, căci toate acestea sunt prea bune. Ceea ce e deşert este ceea ce nu vine de la Dumnezeu, cele „făcute de noi înşine: aurul prisoselnic, care ne face să păcătuim, luxul, stricăciunea şi viaţa destrăbălată“ (Rovenţa, „Epistola către Efeseni“)
Omul, în nimicnicia şi nesocotinţa sa, în loc să-şi caute liniştea în propriul suflet şi să se împace cu sine, caută liniştea în afară şi, lucru foarte grav, caută cu disperare ţapi ispăşitori, greşind astfel atât faţă de cei asupra cărora aruncă vina, cât şi faţă de propria conştiinţă, care cât de curând va da în clocot şi îl va arunca în iadul remuşcărilor.
Lumina vine, aşadar, din interior şi se reflectă în ochii tăi, căci ochii sunt oglinda sufletului. Aşa că nu trebuie să cauţi lumina în exterior, ci dimpotrivă. Dacă procedezi astfel, te amăgeşti zadarnic, pentru că n-o vei afla. Apleacă-te, deci, asupra propriului Eu, a propriei tale conştiinţe aflate într-o continuă căutare de sine şi dă-i răgazul să crească, dar mai ales să rodească. Te vei împăca, desigur, cu tine şi cu lumea aflată în perpetuă schimbare numai şi numai atunci când vei accepta că şi tu eşti asemenea lumii – schimbător.
Să reflectăm o clipă, rememorând versurile poetului nostru naţional şi universal, genialul Mihai Eminescu şi vom înţelege: „Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule,/ Că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme a trecut/ Şi de când m-am depărtat,/ Multă lume am îmblat./{…} Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem:/ Marea şi cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna şi cu soarele,/ Codrul cu izvoarele” ( Revedere)
Aşadar, nu mai căutaţi echilibrul în afară, pentru că nu putem cere lumii să ne dea ceea ce noi înşine nu ne putem oferi. În concluzie, să ne împăcăm cu noi înşine şi cu lumea, să ne iubim aşa cum suntem şi să ne iubim aproapele aşa cum este. Vom fi bucuroşi să constatăm faptul că atât echilibrul interior, cât şi cel exterior, vor veni de la sine. Ceea ce contează este credinţa care ne dă tăria de a merge mai departe chiar şi atunci când totul pare a se prăbuşi în jurul nostru.
„Dai voinţă, iei putere!”, sună preceptul biblic, şi abia acum, încercaţi fiind la scară planetară de acest nenorocit COVID – 19, îi înţelegem sensul profund.
Sursa foto: https:// google.com
Acest material a fost realizat de către doamna Elena Neacșu în exclusivitate pentru platforma media independentă Criteriul Național
