Criteriul National

Maria Tănase – „Pasărea Măiastră”

Maria Tănase – „Pasărea Măiastră”
iunie 14
18:25 2016

 

Maria Tănase constituie, neîndoios, un fenomen aparte în cultura românească, dar şi în existenţa cotidiană, banală, comună, a milioanelor de conaţionali ai ei, în destinele celor de o limbă, de un sânge şi de o simţire cu ea. Datorită talentului ieşit din comun, dar şi puternicei ei pasiuni pentru muzica populară, marea interpretă a putut cultiva, stimula, menţine şi întări dragostea celor mulţi faţă de folclorul românesc.

Promovând, prin cântecele din repertoriul său, capodopere ale muzicii populare româneşti, Maria Tănase, mai mult decât oricine din epoca sa şi după aceasta, a reuşit să întreţină gustul pentru muzica frumoasă, pentru melosul autentic: era de neconceput în timpul pe când evolua ea pe scenă sau cânta în direct la Radio Bucureşti, apoi şi la TVR, să se audă pe undeva manele; păleau, parcă se ruşinau să apară în public atunci chiar şi  „cântecele de viaţă nouă”, propagate insistent de noul regim, după instaurarea în România a „puterii populare”, la sfârşitul anilor ’40 – începutul anilor ’50 ai secolului trecut.

maria-tanase3

Faimoasă cântăreaţă de muzică populară, încă în timpul vieţii supranumită „Pasărea Măiastră a muzicii româneşti” (Nicolae Iorga), „Regina cântecului popular” (Ileana Constantinescu), apoi „Priveghetoarea Bucureştiului”, „Edith Piaf a României” (Maria Roşca), „Maria cea fără de moarte” (G. Michailescu) etc., Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor (azi cartierul Tineretului) din Bucureşti. S-a stins din viaţă la 22 iunie 1963, la Spitalul Fundeni din Bucureşti, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

Era al treilea copil, „fata cu păr bălai şi ochi verzi”,  în familia grădinarului Ion Coandă Tănase, originar din Oltenia, şi a gospodinei Ana Munteanu, ardeleancă din Ţara Făgăraşului. Când aflase că nevasta îi era din nou gravidă, Ion C. Tănase îi aminti că sunt prea săraci ca să hrănească atâtea guri şi îi ceru  „să lepede copilul”. Frica de Dumnezeu a făcut-o să-şi ignore soţul şi astfel Ana a  adus-o pe lume pe cea care era să devină Maria Tănase. Toată viaţa tatăl i-a arătat fetei “nedorite” o dragoste puternică, dar amestecată într-un fel cu remuşcări. Altfel, era şi el o fire artistică: deseori cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, înmânând generos interpretelor dragi buchete de flori din propria grădină.

Maria a urmat şcoala primară din Cărămidari, apoi cursul inferior al Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, mai târziu a audiat cursuri la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă dramatică. Totuşi, strălucita-i carieră muzical-artistică, adevăratul ei triumf în lumea muzicii se datorează, cu precădere, talentului nativ, intuiţiei estetice, perseverenţei şi, într-o oarecare măsură – anturajului epocii care neîndoios a favorizat-o.  Debutează la vârsta de opt ani (1921), pe scena Căminului cultural din Cărămidari, la serbarea de sfârşit de an şcolar. Apare apoi şi pe scena liceului pe care a trebuit să-l părăsească pentru a munci în grădină, alături de părinţi, pentru bunăstarea familiei. În 1928, pe când avea 15 ani, se înscrie la un concurs Miss România, unde însă pică proba costumelor de baie. La 16 ani trăieşte o mare poveste de dragoste cu un tânăr medic, care dispare din existenţa ei după ce o lăsase gravidă. Se prea poate că interpretând „hitul” de mai târziu, Cine iubeşte şi lasă, cântăreaţa îl adresa şi acestui iubit din prima ei tinereţe. La 17 ani se „încadrează în câmpul muncii” în calitate de casieriţă într-un birt, unde mai şi cântă. Aici este descoperită de publicistul şi regizorul de teatru Sandu Eliad, care devine şi primul ei protector, cel care o introduce în lumea literar-artistică a Bucureştilor.

În mai 1934 se angajează, pe o perioadă scurtă, la Teatrul de revistă „Cărăbuş”, unde debutează într-un spectacol de N. Kiriţescu, numindu-se Mary Athanasiu, iar pe afişe figurând ca Elise Lamé, ambele pseudonime fiindu-i alese de maestrul Constantin Tănase. Părăseşte totuşi  „Cărăbuş”-ul, inclusiv, dacă nu în primul rând, din cauza costumelor pe care trebuia să le poarte în roluri de revistă, şi pe care tânăra artistă le găsea „frivole”. Astfel încât, adevăratul debut pe scenă al Mariei Tănase a avut loc la 21 de ani, însă nu ca interpretă de muzică populară, ci ca artistă a teatrului de revistă. În toamna lui 1934 este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaşte marele talent şi-i recomandă să-şi aleagă repertoriul de la izvoare (inclusiv din Arhiva de folclor ce o întemeiase). În acelaşi an dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă unui bun prieten care deţinea o “fabrică de discuri” şi unde imprimă Romanţa Mansardei (de Nelu Mânzatu). Graţie vocii Mariei Tănase amicul lui T. Muşatescu scapă de faliment, iar Mansarda devine un veritabil şlagăr al epocii. În 1936 imprimă un ciclu de cântece populare la casa americană de discuri „Columbia”, care avea birouri la Viena şi la Bucureşti. Înregistrările au fost realizate sub supravegherea muzicologilor C. Brăiloiu şi Harry Brauner, care i-au făcut mai multe sugestii pentru repertoriu.

m

La 20 februarie 1938 a avut loc debutul radiofonic al Mariei Tănase, când, acompaniată de taraful lui Ion Matache (doi violonişti, un basist, un ţambalagiu, un cobzar) din Argeş a prezentat „pe viu” un program de cântece populare la emisiunea „Ora satului”, după care era programată aproape săptămânal, la Radio România. În acelaşi an are un contract cu faimosul restaurant „Luxandra”, unde  seară de seară interpretează melodii populare, cu diferite formaţii de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de violonistul şi dirijorul Petrică Moţoi. De altfel, în anii ’30-’50, M. Tănase a cântat, având o remunerare maximă, în numeroase restaurante bucureştene, cele mai multe – de lux, dar şi unele mai modeste: „Café  Wilson”, „Luxandra”, „Capşa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Bufet de şapte lei”, „Hanul lui Manuc”, „Prispa ’naltă” din Piaţa Obor, „Neptun” – aici veneau să o asculte celebrităţi ale vieţii literare ca Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat ş.a. Când nu cânta, mergea la restaurantul de lux „Capşa”: la o discuţie cu amicii, la o bârfă cu prietenele, pentru a se relaxa, pentru a gusta din bucatele preferate – numai mâncăruri alese –, şi un vin bun.

În august 1938 cântă la încheierea cursurilor Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, ocazie cu care cunoaşte admiraţia şi elogiile lui Nicolae Iorga. Tot atunci se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu, unde participă la un program-revistă, cu cântece de Ion Vasilescu, pe care le imprimă ulterior la casa de discuri „Columbia”. În aprilie 1939, în urma audiţiei de la „Hanul Ancuţei”, este aleasă pentru delegaţia română ce pleca la New York, unde se produce la Casa Românească (pavilionul României) de la Expoziţia Universală New York World’s Fair, acompaniată de orchestra lui Grigoraş Dinicu şi de naistul Fănică Luca. I-a avut printre ascultători pe George Enescu, acad. Dimitrie Gusti, Constantin Brâncuşi (cu care făcuse cunoştinţă la Paris, cu câţiva ani în urmă), preşedintele în exerciţiu al SUA Franklin Roosevelt, fostul preşedinte american Herbert Clark Hoover (1874-1964, cu mandat între 1929 şi 1933), violoniştii de notorietate mondială Yehudi Menuhin (discipolul lui G. Enescu) şi Jasha Heifetz, scriitorul francez André Gide ş.a.

În martie 1941, în cadrul unui „program de propagandă românească”, Maria Tănase întreprinde un turneu artistic în Turcia. Prezintă spectacole la Ankara şi la Istanbul, inclusiv la deschiderea teatrului „Taksîm”, unde interpretează şi câteva melodii populare turceşti. Preşedintele Turciei îi acordă cetăţenia de onoare a acestei ţări, i se propune şi un post de cercetătoare la Institutul turc de etnologie şi folclor.

Revenind în patrie, în vara şi toamna lui 1941, împreună cu alţi reprezentanţi de seamă ai teatrului şi muzicii româneşti, Maria Tănase cântă pentru ostaşii răniţi în războiul ce tocmai începuse. Efectuează un turneu „la est de Prut”, susţinând concerte la Chişinău, Bălţi, Tighina, apoi şi la Tiraspol şi în fastuoasa sală a Operei din Odesa.  În decembrie 1943 a fost invitată să ia parte la serbarea pomului de Crăciun la Regimentul de Gardă Călare, interpretând melodii populare şi un program de colinde în faţa unui public format din Regele Mihai, Regina-mamă Elena, Mareşalul Ion Antonescu, prof. Mihai Antonescu, toţi membrii guvernului.

În 1944, când se impusese definitiv ca interpretă de piese folclorice, revine la teatru: cântă în opereta Mascota de Edmond Audran, iar doi ani mai târziu (1946) se produce în rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Holywood de Ralph Benatzky. De altfel, a cântat şi în filme: Se aprind făcliile (1939, un film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958), Amintiri din Bucureşti (scurtmetraj, 1958). În 1945 joacă, la Teatrul Municipal, rolul Maşei din Cadavrul viu de Lev Tolstoi, iar ceva mai târziu, pe scena aceluiaşi teatru avea să evolueze în piesa Horia de M. Davidoglu.  În octombrie 1946, la inaugurarea noii fundaţii a Societăţii Române de Radiodifuziune, M. Tănase a susţinut un concert memorabil, la care şi-au dat concursul şi alţi artişti de seamă, inclusiv cântăreaţa lirică Zenaida Pally (originară din Soroca), pianista Maria Fotino, violonistul Ion Voicu, care ulterior va cânta la înregistrările Mariei Tănase pentru Radio, TVR şi Casa de discuri „Electrecord”.

În 1952 este solicitată să predea la o catedră nou-creată, de cânt popular, la Şcoala de Muzică Nr. 1 din Bucureşti. Printre elevele ei s-au aflat şi viitoarele cântăreţe Ileana Constantinescu, Natalia  Şerbănescu sau Victoria Darvai (originară din Biserica Albă, actuala regiune Transcarpatică a Ucrainei). Un an mai târziu, la cel de-al IV-lea Festival Mondial al tineretului şi studenţilor, care a avut loc la Bucureşti, în vara lui 1953, M. Tănase are un program de mare succes în cadrul unui grandios Concert al popoarelor. Din 1954 discuri cu piese folclorice interpretate de M. Tănase sunt înregistrate la Casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti. Aceeaşi firmă, în 1958, imprimă patru cântece în franceză (traduse de cumnata interpretei, Nicole Sachelarie), care mai târziu au fost alăturate altor piese, în română, pe un disc editat de „Electrecord” şi casa franceză de discuri „Le Chant du Monde”.

În decembrie 1957 este distribuită în rolul principal (Anica) din Ciulinii Bărăganului, o coproducţie româno-franceză după romanul omonim al lui Panait Istrati, în care au mai jucat şi actorii Mihai Berechet, Marcel Anghelescu şi Florin Piersic. Cu puţin timp înainte de moarte i se distribuie rolul Jeny Speluncă din Opera de trei parale de Bertold Brecht.

Când simţi că o lasă puterile, Maria Tănase părăsi Bucureştii, fiind transferată, la cererea sa, în funcţia de folclorist la orchestra “Taraful Gorjului” din Târgu Jiu. Dorea mai de mult să se  consacre şi învăţământului pedagogic de factură muzical-folclorică; tocmai aici intenţiona să deschidă o şcoală pentru tinerii interpreţi de muzică populară. Prezintă, cu “Taraful Gorjului”, concerte şi spectacole aparţinând filonului folcloric oltenesc. Pune la cale un amplu turneu prin ţară, de 75 de zile, prin care să străbată toate judeţele istorice ale României, pe atunci adunate în regiuni, după model sovietic.

La începutul primăverii lui 1963, fiind într-un turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă. Atunci află de la medici că este bolnavă de cancer pulmonar, deşi se plânsese şi mai înainte, celor mai apropiaţi, că “port în trupu-mi boală grea”. După o pauză, reia totuşi, turneul, dar numai pentru două săptămâni, căci uneori abia de rezista până la sfârşitul spectacolului. Suspendă concertele, rugând-o pe Mia Braia (sora Ioanei Radu) să o înlocuiască. În primele zile de mai, la Bucureşti, face investigaţii, apoi urmează un tratament disperat la Spitalul Fundeni, unde se află până în ultima zi şi ultima ei oră: 22 iunie 1963, h. 14.10.

Ceva timp înainte de moarte, când se simţea tot mai rău, Maria Tănase cheamă un notar şi îi dictează un tulburător Testament, în care, printre altele, roagă să nu se dea publicităţii ştirea decesului ei decât după înmormântare, care să aibă loc discret, fără parastas şi alte forme de omagiere cu implicaţii publice. Vrei-nu vrei, această rugăminte a Mariei Tănase ne aminteşte de versul eminescian „Şi nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creştet”, din poemul  Mai am un singur dor. Îi îndeamnă pe nepoţi să nu fumeze nici o dată în viaţă şi să-l iubească pe unchiul lor, alias pe soţul ei, Clery Sachelarie. Totodată, suferinda dispune să se instituie din banii lăsaţi două burse, pentru un student şi o studentă, talentaţi, care să poată învăţa astfel încât „să nu fie nimeni trist”. Roagă, de asemenea, ca un sculptor să sape într-o stâncă un monument al folclorului românesc, iar într-un loc secetos din ţară să se sape o fântână din care trecătorii pe acolo să-şi poată potoli setea. Doleanţele însă nu i-au putut fi îndeplinite, deoarece ştirea că Maria Tănase a murit s-a împrăştiat în ţară ca fulgerul şi s-a decretat doliu naţional; la ora când sicriul cu corpul ei neînsufleţit îşi făcea drum spre Cimitirul Bellu, se spune că circa un milion de bucureşteni şi oameni din provincie ieşiseră să-i prezinte omagiul; întreprinderile, inclusiv transportul public, şi-au întrerupt activitatea pentru un minut de reculegere. După cum avea să mărturisească peste ani interpreta de muzică populară Minodora Nemeş, “niciodată ca atunci [la înmormântarea Mariei Tănase] nu s-au adunat atâţia oameni la căpătâiul unui om. Bucureştiul era inundat de oameni, veniţi să-şi ia rămas bun, [ceea ce] avea să arate  încă o dată că trecerea ei prin lume a lăsat în sufletele oamenilor atât de multă dragoste încât şi astăzi se mai vorbeşte despre geniul ei”.

Când se afla pe patul suferinţei, Maria Tănase a scris şi câteva scrisori unor fiinţe apropiate. În una din ele către soţ îşi cere iertare pentru că „Mai presus decât iubirea mea pentru tine a fost cântecul”, după care îl îndeamnă: „Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine şi împarte oamenilor. Au fost curate şi rare”. Clery Sachelarie a gestionat onorabil moştenirea artistică a Mariei Tănase, iar la câţiva ani după moartea ei a editat şi o primă carte despre femeia iubită, îndrăgită de întregul popor. Între timp, un disc editat în 1958, conţinând melodii populare româneşti, interpretate de Maria Tănase în română şi în franceză, a fost distins cu Grand Prix du Disque (Marele Premiu al Discului), decernat de Academia Charles Cros din Paris. S-a întâmplat aceasta, cu regret, când Maria Tănase plecase deja în lumea umbrelor (1963). Anterior, acasă, în 1955, i se decernase Premiul de Stat, iar în 1957 i s-a acordat titlul suprem de Artistă Emerită. În conformitate cu uzanţele vremii şi ale regimului, în 1954 fusese decorată cu Ordinul Muncii, clasa a III-a.

 Cântecele, viaţa de artistă dar şi moartea năprasnică a Mariei Tănase au alimentat circulaţia multor amănunte impresionante, unele cu aromă de legendă, despre felul ei de a fi între colegii de breaslă, printre cei care o adorau şi în preajma simplilor admiratori sau chiar a unor trecători.  „Deşi îi plăcea să trăiască în lux, să se bucure de noul statut de regină a cântecului popular românesc, Maria Tănase nu şi-a uitat originile, iar în preajma apropiaţilor, în intimitate, redevenea fata simplă din mahalaua Cărămidarilor”, citim în amintirile cântăreţei Ileana Constantinescu.  Aproape că la unison este şi evocarea muzicologului Harry Brauner, amintit deja în contextual biografic al Mariei Tănase: “Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să cheltuiască o bună parte din câştig în mândria ei de interpretă a celui mai pur cântec popular. În viaţa de toate zilele rămânea însă aceeaşi modest înveşmântată fată a moşului Tănase”. ”Era frumoasă, se machia, numai de la Paris se îmbrăca”, îşi amintea muzicianul Johnny Răducanu, al cărui talent a fost descoperit şi protejat chiar de Maria Tănase. „Hainele de scenă i le făcea cea mai iscusită croitoreasă din Bucureşti. Era cap de afiş, şi ea încheia întotdeauna spectacolele. Pentru celelalte artiste ale vremii, Mia Braia sau Ioana Radu, era un motiv de invidie şi bârfă”. După cum mărturiseşte muziciana Florentina Vlad, care se bucurase de privilegiul de a-i fi prietenă apropiată, Maria Tănase „nu avea inhibiţii. Vorbea liber despre convingerile ei şi era conştientă de magnetismul ei. Ştia că e frumoasă. Îşi cultiva feminitatea îmbrăcându-se doar de la Paris. Era o prezenţă fascinantă, iar bărbaţii care ajungeau în preajma ei sfârşeau prin a se îndrăgosti de ea. Se spune că a trăit o poveste de amor chiar şi cu Constantin Brâncuşi […]”. O confirmare a acestei evocări găsim şi în memoriile actriţei Aurora Sotropa, o bună prietenă a cântăreţei: „Sfida canoanele vremii. Avea un limbaj colorat şi nu se sfia să ceară ce-i plăcea. Maria a iubit. Cucerea rapid şi părăsea la fel de rapid. Ardea pasiunile aşa cum ardea pe scenă”. Nu au trecut cu vederea memorialiştii nici unele vicii ale Mariei Tănase: „Ar fi fost în stare să fumeze şi când dormea. Nu conta că sunt Naţionale [ţigarete proaste] sau ţigări fine. De fumat s-a luat de la 16 ani, când a început să cânte prin cartier. Toată ziua stătea ori la o familie de nemţi din vecini, ori la popa Vasile: el a botezat-o, el a cununat-o şi tot el i-a făcut slujba de înmormântare” (conform Florentinei Vlad).

5

Maria Tănase s-a căsătorit târziu, în decembrie 1950, cu juristul Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie (cunoscut mai ales drept Clery Sachelarie), care i-a stat în preajmă mulţi ani ca prieten bun, aşteptând această decizie a femeii iubite. Perceput de mulţi contemporani (de multe contemporane!) ca un soţ aproape ideal, cu deosebire memoriile tipărite după 1990 îl prezintă pe Clery Sachelarie şi ca pe un cartofor înrăit, ce a profitat din plin de căsătoria cu Maria Tănase, cheltuind din banii ei, adeseori, serile, în sălile cu jocuri de noroc. Cum nu a putut avea copii, în 1960 M. Tănase a adoptat o tânără cântăreaţă din Banat, Minodora Nemeş, de 17 ani, pe care o numea nu altfel decât „fata mea”. Trăitoare acum în America, Minodora Nemeş este cea care a cusut „perna de flori” de sub capul decedatei şi i-a pus hainele cu care dorise Maria Tănase să fie îmbrăcată în sicriu.

Nu numai specialiştii, ci şi simplii iubitori ai muzicii populare apreciază că M. Tănase are o voce inconfundabilă, ce îmbină fericit profunzimea, forţa şi autenticitatea. Este cea care a consacrat modul de interpretare în concert al doinei, dar a cântat şi balade, cântece de pahar, „cântece de mahala”, romanţe, cuplete; a fost auzită interpretând cu elan „Hora Unirii” şi alte melodii patriotice. Repertoriul Mariei Tănase întruneşte peste 400 de cântece populare, din toate regiunile istorice ale României. A inclus în repertoriu şi prelucrări, piese muzicale “culte”, în stil popular; cântăreaţa însăşi a cules  unele piese, pe altele le-a prelucrat, a şi compus melodii apropiate de melosul naţional. Melomanii dornici de a o asculta „pe viu” , dar rămaşi fără bilete, adeseori spărgeau uşile ca să intre în sală; dărâmau garduri ca să treacă în sălile improvizate în aer liber.

Când însă apărea pe scenă Maria Tănase această lume agitată, zgomotoasă, agresivă chiar, amuţea şi se transfigura într-o mulţime de admiratori cuminţi, cu un comportament decent ca în sfânta biserică. Totuşi, adeseori la spectacolele marii interprete puteau fi văzute, în egală măsură, şi lacrimi ale celor mai curate emoţii, şi isterii rezultate din forţa cu care unii trăiau frumuseţea muzicii şi grandoarea talentului ei. Este edificator cazul, devenit şi legendar, de pe litoralul românesc al Mării Negre, produs prin anul 1960, într-o zi de vară, când, înainte de începerea spectacolului, cineva răspândise printre spectatori zvonul că impresarii i-ar fi înşelat, că de fapt va evolua în faţa lor o „falsă Maria Tănase”. Scandalul ce se iscase putea fi explicat, putea fi înţeleasă întrucâtva şi mulţimea învăluită de o primejdioasă furie, care se exprima prin ţipete, înjurături, ameninţări… Despre zvon auzise şi cântăreaţa şi, ieşind în scenă, a lansat un îndemn la calm, însă degeaba! Atunci a făcut un semn conducătorului de taraf, după care a început a-i zice Lung îi drumul Gorjului. Sala nu numai că s-a calmat după primele cuvinte cântate, dar ce i-a fost dat să vadă, a emoţionat-o şi pe interpreta ce se supărase şi ea pe neîncrederea publicului: toţi cei prezenţi în sală, şi femei, şi bărbaţi, au ascultat concertul cu capul lăsat în jos, până tot Maria Tănase i-a îndemnat: „Sus capul, cei care iubesc muzica românească!…”

tim

Însăşi cântăreaţa era iubită, cu adevărat, “şi în bordeie, şi în palate”, în acest sens existând numeroase mărturii documentare, multe fascinante, despre ce dragoste mare îi purtau oameni ce o ştiau doar din emisiunile radiofonice (televizoare erau încă prea puţine în România, la cumpăna anilor ’50-’60), dar şi unele persoane din piramida statului, care, totuşi, nu-şi puteau aduna tupeul să o invite („să o convoace”!) ca să le cânte… Vom cita aici doar câteva referinţe şi aprecieri, expuse de celebri oameni ai culturii româneşti. Astfel, Mihail Sadoveanu mărturisea că se regăseşte cu tot ce e mai bun în el în toate melodiile Mariei Tănase. La rându-i, Tudor Arghezi scria că „nici diavolul nu calcă silaba românească şi cântarea” ca M. Tănase. Iar Constantin Brâncuşi, despre a cărui tulburătoare idilă cu Maria Tănase s-a scris în mai multe cărţi, spunea cu referire exclusivă la muzica ei: “Când te ascult cum le zici, Marie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru [românesc] câte o Pasăre Măiastră” (după cartea lui P. Pandrea: Brâncuşi – Amintiri şi exegeze).

3

Dintre piesele mai cunoscute, mai îndrăgite sau mai des solicitate, preluate şi de  interpreţi din generaţiile următoare, amintim doar o mică parte: Mărie şi Mărioară, Lume, lume; Lung îi drumul Gorjului, Trenule, maşină mică; Ciuleandra, Cine iubeşte şi lasă, Astă iarnă era iarnă, Cât îi Maramureşul, Hăulita de la Gorj, Bătrâneţe, haine grele, Ce-i mai dulce ca alviţa, M-am jurat de mii de ori, Doina Doljului, Geaba mă mai duc acasă, Uhăi, bade; Iac-aşa, Măi Gheorghiţă, un’ te duci; Bun e vinul ghiurghiuliu, Habar n-ai tu, Mi-am pus busuioc în păr, Aseară ţi-am luat basma, Când o fi la moartea mea etc. O primă, extrem de modestă selecţie, din repertoriul ei, a fost scoasă de Editura Muzicală: Cântecele mele – Maria Tănase. Acest eveniment editorial s-a produs însă în 1963, pe  când marea cântăreaţă, hărţuită de maladie, nu mai putea trăi din plin bucuria împlinirii.

De-a lungul carierei sale muzicale a fost acompaniată de cele mai bune orchestre, tarafuri conduse de cei mai iscusiţi şefi / dirijori, cu participarea celor mai talentaţi instrumentişti: Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Ilie Rădulescu, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor şi Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord” etc.; Stefan Bungeanu (armonică), Vasile Constantin (clarinet), Fărâmiţă Lambru (acordeon), Fănică Luca (nai), Ion Voicu (vioară), Theodor Cosma (pian)  ş.a.

Modelul oferit de Maria Tănase a fost prea frumos, prea fascinant, prea ispititor ca să nu fi apărut, mai ales după decesul ei, interprete de muzică populară care au încercat să cânte ca ea, să o imite, să-i preia cele mai frumoase piese din repertoriu. Nu au lipsit acestea nici la noi, în Basarabia, chiar şi atunci când nu se preconiza (de fapt, nu se permitea) a urma niciun model din România. Vom aminti, în context, de cântăreţele Maria Drăgan, Marica Bălan, Tamara Chiţaniu şi, în primul rând, Nina Ţurcanu-Furtună; nu au fost mai puţine nici în alte spaţii româneşti interpretele ce doreau să fie măcar în vreun fel ca Maria Tănase. Deocamdată, însă, nu se ştie să se fi ridicat cineva la altitudinea Mariei Tănase. În acest sens, este edificatoare confesiunea Ioanei Radu, care până la moarte a avut remuşcări pentru că îşi stăpânise cu greu invidia faţă de Maria Tănase, din care motiv, deşi îi ceruse iertare, la patul suferinţei, în iunie 1963, peste decenii a ţinut să fie imprimată pe pelicula de film o declaraţie plină de regret dar şi de adevăr: Am vrut să o depăşesc, fără a-mi da seama că nici să o ajung nu aş fi fost în stare… (citat din memorie)

Din motive încă neelucidate până la capăt, după un concert susţinut la Focşani, în toamna anului 1940, regimul legionar interzice orice activităţi artistice ale Mariei Tănase, distrugând discurile ei, existente în fonoteca de la Radio Bucureşti, sub pretextul (enunţat) că acestea ar distorsiona folclorul românesc autentic. Conform mai multor cercetători, acest grav incident s-ar fi produs pentru că unor lideri ai Gărzii de fier nu le plăceau bunele relaţii pe care le avea cântăreaţa cu personalităţi de stânga sau din rândul intelectualilor evrei (premierul Armand Călinescu, Sandu Eliad – regizorul Teatrului evreiesc „Baraşeum”,  muzicianul Harry Brauner, ziaristul Gheorghe Dinu, pe numele adevărat Stephen Roll etc.). Potrivit altor surse, aceasta ar fi fost o răzbunare pentru implicarea artistei în activitatea unor reţele secrete din Vest, drept rezultat, fondurile acumulate de la un turneu la Paris al Mariei Tănase nimerind în mâinile „brigăzilor internaţionaliste” (republicane), unde luptau kominterniştii, spre deosebire de legionari, care se aflau în tabăra lui Franco. Prezintă interes faptul că penibilele incidente nu au influenţat bunele relaţii ale Mariei Tănase cu persoanele mai sus-amintite, nici nu au schimbat atitudinea ei faţă de prieteni, indiferent ce hram purtau aceştia. Astfel, în anii de război, mai mulţi intelectuali evrei i-au solicitat cântăreţei ajutorul şi protecţia şi, datorită prestigiului şi popularităţii de care Maria Tănase se bucura, a putut să intervină pe lângă sus-puşii acelor timpuri grele, ca să li se acorde tot concursul celor care-l jinduiau. Şi mai curios este faptul că asemenea “mici nimicuri ale vieţii” pe timp de război au fost date uitării de majoritatea celor ajutoraţi; nici vorbă să fie consemnate aceste dovezi ale altruismului şi umanismului Mariei Tănase (ca şi ale lui Iuliu Maniu sau Mircea Vulcănescu, ale atâtor alţi vrednici intelectuali români…) în vreun studiu de-al celor obsedaţi de tematica holocaustului evreiesc.

1959

Viaţa mai puţin cunoscută a Mariei Tănase înscrie şi pagini ce relevă că a fost agentă (de legătură şi de influenţă, nu de informare) a Serviciului Special de Informaţii (SSI), condus în timpul Mareşalului Ion Antonescu de Eugen Cristescu. Acest as al serviciilor speciale româneşti, fiind şi un mare adorator al ei, a luat-o pe cântăreaţă „sub aripa sa”, tocmai atunci când se declanşaseră primejdiile din partea unor lideri legionari. După armistiţiul sovieto-român, din 23 august 1944, M. Tănase era suspectată de legături cu unele servicii din Occident (cu cele britanice, în primul rând), şi „noua” Securitate îi deschide un dosar de urmărire informativă, deşi, concomitent, este invitată la diferite manifestări organizate la vârf. Sângerosul regim instaurat în România de kominterniştii locali sau veniţi pe tancuri sovietice nu a putut să placă Mariei Tănase, măcar şi din motivul că tatăl ei fusese clasificat ca „mic-burghez”, din care cauză nepoţii i-au fost daţi afară din şcoală. (Nu e întâmplător că în ultimele sale clipe, „moş Tănase”, cum îi spuneau tatălui cântăreţei, îşi ruga un prieten „să sărute pământul ţării, când se va elibera de comunişti, şi din partea lui”). De altfel, se pare că antipatia era reciprocă: până a avea recunoaşterea pe care o avusese anterior şi pe care, desigur, o merita în continuare, M. Tănase a trecut prin grele încercări. Cu deosebire în anii ’50‚ artista a îndurat multe lipsuri, inclusiv de bani, trăind iarna într-un apartament neîncălzit şi cărând apă menajeră de la subsolul blocului, câteva etaje în sus (a se vedea mărturiile documentare puse în circuit de biografa Maria Roşca).

1

N-avea noţiunea banului”, povestea discipola Mariei Tănase, cântăreaţa Ileana Constantinescu. “Deseori ajungea falită, cu datorii.  N-a avut averi, pentru că n-a avut nevoie de ele. Se împrumuta de bani ca să-şi facă plăcerile, iar ca să-şi achite datoriile pleca în turnee lungi şi obositoare. Azi avea în conturi sute de mii de lei, iar mâine nu mai avea nimic. Împrăştia banii în stânga şi-n dreapta, ajutând mai ales oamenii săraci”, nuanţează Florentina Vlad. “Îi plăcea să facă daruri scumpe, să ajute tinerii să meargă la şcoală, să scape de sărăcie oamenii ce-i ieşeau în cale”, mărturiseşte Ileana Constantinescu. „A plecat fără să lase averi materiale”, declara Minodora Nemeş, într-o evocare a ultimelor zile pământeşti ale Mariei Tănase.

 

Enescu II

 

Sursa foto : www.romania-insider.com,muzicapopulara.info,jurnalul.ro,tvrhd.tvr.ro,clujeanul.gandul.infojunimeadigitala.ning.com,www.ziarulmetropolis.ro

BIBLIOGRAFIE

Doina Berchina, Maria Tănase, Ed. Paideia, București, 1995.

Gaby Michailescu, „Maria cea fără de moarte” , Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

George Sbârcea, Viața romanțată a Mariei Tănase, Ed. Romhellion, 1993.

Marin Voican-Ghioroiu, Ne vedem la Paris, Ed. Muzicală, 2000.

 

Redacţia ziarului Criteriul Naţional mulţumeşte domnului Ciorogaru Laurenţiu – Alexandru pentru excelentul material oferit în exclusivitate!

 

Comentarii

Comentarii

Despre autor

Daniel Mihai

Daniel Mihai

Doctor în Interpretare Muzicală, profesor titular la disciplina vioară a Catedrei de Corzi în cadrul Colegiului Național de Arte Regina Maria din Constanța

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

„Ţi-e milă? Ţi-am luat banii!…”- CONTRA-EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Tristele amintiri au ajuns departe…De fapt, cu o anumită ritmicitate , indiferent de context omul are posibilitatea de a alege .

Iar, această posibilitate de a râde sau de a plânge ar trebui să nu ne-o cenzureze nimeni!

De cele mai multe ori, datorită „regulilor nescrise” ale acestei societăţi suntem puşi în faţa unor evenimente triste şi întunecate , dar comicul îşi face apariţia tocmai atunci când ne-am aştepta cel mai puţin.

De la o vreme încoace am tot scris pe diferite atitudini vis a vis de anumite aspecte ce m-au determinat să mă exprim în mai multe registre sufleteşti!

Dar acum e cu totul altă treabă…

Fără să aduc jigniri, situaţia în care se află românul este analizată în mod ironic.“Filantropica” reprezintă cea mai eficientă şi în acelaşi timp amuzantă metodă de a aduce în prim-plan ideea că “nu tot ceea ce pare este adevărat”.

Asemeni unei proiecţii video avem o sumendenie de întâmplări ce constituie o modalitate de a genera materiale de informare publică.

Modul în care noi, asemeni spectatorilor avem „şansa” de a privi lumea este oarecum influenţat de experienţele celor din trecut, deoarece astfel, participând în mod indirect la acţiunile personajelor, noi suntem publicul ce primeşte şi decodifică mesajul în mod diferit.

Replica cheie a lui Gheorghe Dinică (textier pentru cerşetori) :”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană”, reprezintă fraza de bază a relaţiilor publice.

El este un portret „artistic”, machiavelic până la perfecțiune al diavolului ca show-man de geniu, care prin minciună şi înşelăciune a reuşit să ocupe o poziţie bună în societate. Această replică ar putea să-l includă, în cinismul ei şi pe artistul român care cerşeşte finanţare şi care va rămîne cu mîna întinsă, atâta timp cât nu găseşte o poveste captivantă...........

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro