Criteriul National

Politica de stat protector a Turciei, față de comunitățile înrudite din Balcani

Politica de stat protector a Turciei, față de comunitățile înrudite din Balcani
martie 20
09:28 2022

Dezintegrarea Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIX-lea a însemnat pentru musulmanii din spațiul Balcanilor, rămânerea în afara granițelor noului stat turc și includerea lor în cadrul noilor state naționale, unele dintre ele majoritar creștine, constituite pe teritoriul fostului imperiu. Având în vedere influența otomană de cinci secole în zona Balcanilor, implicit moștenirea simbolică a Califatului Islamic, musulmanii din regiunea Balcanilor indiferent de apartenența statală, în noul context geo-politic rezultat după căderea imperiului și indiferent de apartenența etnică, s-au raportat la Turcia în baza afinităților religioase, istorice și culturale, ceea i-a conferit noului stat turc, în percepția acestora, statutul de stat-protector.

Adriana CupceaFoto: Arhiva personala

*Adriana Cupcea este cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din Cluj-Napoca. Interesele sale de cercetare se concentrează asupra musulmanilor din Balcani, în special asupra celor din România și abordează construcția identităților moderne, imaginea celuilalt și relația dintre imaginea de sine și alteritate. Din 2020 este raportor pentru România la Yearbook of Muslims in Europe. Este co-autoare a cărții The Image of the Ottoman in the Romanian History Textbooks from Romania and Bosnia Herzegovina in the post-communist period, publicată în 2015, la Isis Press, Istanbul.

Acest tip de raportare s-a menținut și după încheierea războiului de independență turc și constituirea Republicii Turcia în 1923, sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk. Ideologia elaborată de acesta, cunoscută sub numele de naționalism kemalist, care a stat la baza Turciei moderne, alături de reformele sale de secularizare au fost difuzate înspre societățile musulmane din Balcani printr-o circulație fireasca a ideilor venite dinspre Turcia, asigurată în special prin intermediul elitelor locale, idei care în timp au fost acceptate și adopate și la nivelul mentalităților populațiilor musulmane locale.

Politica de stat protector a Turciei nu a avut o evoluției liniară ci a cunoscut o serie de oscilații pe parcursul secolului XX între componenta etno-lingvistică și etno-religioasă a identității turce. Aceste oscilații au fost influențate de ideologia elitei politice aflate la guvernare, de rațiuni economice, interese geopolitice, de prioritățile de securitate națională, care au predominat în politica internă a Turciei, pe tot parcursul secolului XX. Având în vedere perioada otomană, Turcia nu a elaborat niciodată o definiție și niște criterii constante pentru ceea ce înseamnă, din perspectiva statului turc, grup înrudit. În perioada post-otomană, imediat după crearea Republicii, elitele politice au definit identitatea turcă în relație cu etnia turcă, religia islamică și cultura otomană, ceea ce s-a reflectat în politica de stat protector din această perioadă, axată pe acceptarea emigranților din fostele teritorii în cadrul granițelor noului stat turc. Özgür Baklacιoğlu (2006) spune că această politică a avut rațiuni demografice având în vedere pierderile de populație din perioada Primului Război Mondial și a Războiului de Independență Turc.

În cadrul acestei forme incipiente a politicii de stat protectorse înscriu și schimburile de populaţii între Grecia şi Turcia, care după Primul Război Mondial au implicat aproximativ două milioane de oameni, greci anatolieni şi musulmani din Grecia.

Din punct de vedere legislativ, conform Constituției din 1924 cetățenia și națiunea turcă accentuau apartenența la teritoriul Turciei mai degrabă decât etnicitatea, însă statutul de imigrant (muhacir) era acordat pe baza principiului descendență turcă și apartenență la cultura turcă, a celor care doreau să se stabilească în Turcia. Erau excluse populațiile de origini ne-turcice și cele de altă religie decât cea islamică, ca armenii sau evreii, care voluntar sau involuntar își părăseau statele în care erau integrați ca minorități naționale. În practică limitele acceptării pe teritoriul turc cu statut de imigrant sau refugiat cu intenția de a primi cetățenia turcă erau restrânse la comunitățile musulmane hanefite, vorbitoare de limba turcă, din fostele teritorii otomane. Principiul descendenței și culturii turce a fost legiferat în 1934 odată cu adoptarea Legii Așezării. Legea acorda autoritate Consiliului Miniștrilor să decidă cine se califică pentru apartenența la etnia și cultura turcă, iar musulmanii au fost considerați eligibili pentru aceste criterii. Astfel că de această lege au beneficiat atât etnici turci, cât și albanezi, bosniaci, circasieni, pomaci si tătari, astfel că după 1930 are loc o creștere puternică a numărului de emigranți dinspre Balcani.

În ceea ce privește populațiile musulmane rămase în fostele teritorii imperiale, în concordanță cu noua identitate turcă republicană – civică, laică, fondată pe apartenența la teritoriul turc, în planul politicii externe ideologia kemalistă a adoptat principiul neinterferenței în problemele interne ale fostelor provincii ale imperiului. Politica bazată pe încurajarea imigrărilor s-a schimbat înspre anii ’40, fiind înlocuită de o politică prudentă față de comunitățile etnice înrudite. Conform noii abordării aceste comunități erau considerate ca facând parte din punct de vedere istoric din țările lor gazdă, în vreme ce Turcia era pentru ei o a doua patrie, statul de afiliere etnică, abordare care de altfel s-a reflectat în noua terminologie folosită în discursul public în definirea comunităților înrudite, și anume turcii externi. Cea mai mare parte a perioadei comuniste, imigranții din statele balcanice comuniste erau primiți ca refugiați, acordându-li-se asistența primară ca victime ale regimurilor comuniste ateiste din blocul comunist.

Per ansamblu se poate spune că din 1923 până înspre anii 1990-2000, prezența turcă în fostele sale regiuni s-a limitat la sfera politicii înalte, politica Turciei față de comunitățile turcice din exterior fiind caracterizată de o relativă reticență, aflată în concordanță cu diplomația defensivă și prudentă, orientată spre menținerea propriei securități, inițiată de Mustafa Kemal în planul politicii externe.

După 1990, Turcia și-a asumat rolul de protector al minorităților musulmane din Balcani și de mediator în contextul Războaielor Iugoslave, încercând să mențină stabilitatea regională și importanța sa geostrategică în regiune, menținând în același timp o strânsă cooperare cu aliații săi occidentali. Practic din această perioadă Turcia a început să fie prezentă în Balcani în mod activ, astfel că politica de stat protector față de grupurile înrudite din Balcani a început să fie și mai puternic pliată obiectivelor politicii externe, utilizând în mod suprapus instrumente și practici din structura de politică externă și având în acest fel implicații directe asupra evoluției acestor grupuri în statele lor gazdă.

Imediat după 1990 elementul etnic turc a constituit punctul de referință în politica de stat protector a Turciei, care era un amalgam între o politică de responsabilitate națională și o politică de integrare culturală, bazată în primul rând pe sprijinul moral și financiar pentru consolidarea identității turce în regiune. Principalele strategii ale politicii de stat protector în această perioadă au fost suportul acordat partidelor minorităților turce din regiune și promovarea reluării educației și studiului limbii turce prin asigurarea de materiale didactice și acordarea de burse de studiu în Turcia, generațiilor tinere. Discursul oficial asupra regiunii Balcanilor accentua în această perioadă minoritățile turce din regiune ca un punct de cooperare și de stabilire a unor relații bilaterale cu statele din regiune. În această perioadă pentru că nu exista o instituție care să coordoneze această politică, principalii agenți ai politicii protectoare au fost ambasadele, Ministerul Educației și nu în ultimul rând liderii partidelor politice ale minorităților, care se aflau în relații formale și informale cu oficialii statului turc.

Spre sfârșitul anilor ’90 definiția grupurilor înrudite a devenit mai largă, având loc o mutație dinspre elementul etnic turc, înspre elementul religios musulman, fiind incluse în cadrul categoriei, nu doar minoritățile turce din Balcani, ci toți musulmanii din regiune, indiferent de etnie. Această abordare a fost parte a discursului promovat în politica externă, cunoscut și sub numele de neo-otomanism datorită referințelor la moștenirea culturală otomană, la originile otomane și la cultura musulmanilor din Balcani. Înlocuirea la nivel discursiv a termenului de referință turcii din Balcani, cu musulmanii otomani din Balcani, reflectă această schimbare la nivelul politicii de stat protector a Turciei și în general la nivelul politicii externe, creându-se o interdependență și o suprapunere a obiectivelor, strategiilor și intrumentelor folosite. Schimbarea și-a avut originile în lovitura de stat din 1980 când armata a acreditat introducerea Islamului la nivelul ideologiei de stat, dar a fost instituționalizată de-abia după venirea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), în 2002.

Moștenirea istorică a Turciei și conexiunile religioase și culturale cu țările din regiune au fost elemente, care au contribuit la crearea unor câmpuri de interacțiune cu regiunea Balcanilor, facilitând recunoașterea și acceptarea noii prezențe turce, prin intermediul a diferiți actori, în această regiune, prezență facilitată și de prezența pe teritoriul Turciei a unui număr consistent de musulmani emigrați din Balcani spre Turcia, de la căderea Imperiului Otoman, cifrele vehiculate variind de la patru la zece milioane și care s-au constiuit într-un lobby natural pentru comunitățile lor de origine din Balcani.

După venirea la putere în 2002 a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) prezența turcă în Balcani s-a bazat pe o nouă politică externă turcă. Cunoscută sub numele de doctrina profunzimii strategice, această viziune de politică externă a fost elaborată de către Ahmet Davutoğlu, profesor de relații internationale și din 2002, consilier pe probleme de politică externă al primului ministru turc, ministru al Afacerilor externe în perioada 2009-2014 și apoi prim-ministru al Turciei în perioada 2014 – 2016.

Caracteristica majoră și scopul noii politici externe a AKP și a diplomației publice turce a fost în această perioadă consolidarea potențialului de putere soft, a Turciei. Este vorba de acumularea de influență politică, economică, diplomatică, și culturală în fostele teritorii otomane, dar și în alte regiuni unde Turcia avea interese regionale și strategice, bazându-se în acest sens pe restabilirea relațiilor culturale și economice, cu regiunile respective.

În paralel cu consolidarea puterii, în primul său mandat, din 2002 până în 2007, AKP a încercat sa își dezvolte capacitatea aparatului de stat transnatțional de a stabili noi structuri în afara granițelor,cu scopul de a acumula această influență, acest potențial soft power acționând într-o gamă largă de domenii, economic, cultural, religios, al fondurilor de dezvoltare, prin intermediul mai multor actori statali care opereaza în regiune. Este vorba despre instituții ale statului turc, unele înființate în perioada republicană, ca Diyanet-ul (Președenția Afacerilor Religioase din Turcia), altele create în anii ‘90, ai adoptării în politica externă a unei diplomații active, ca TIKA (Agenția de Dezvoltare și Cooperare Turcă), altele înființate în perioada AKP, ca Institutul Cultural Turc Yunus Emre sau YTB (Președinția pentru Turcii din Diaspora și Comunitățile Înrudite), care a devenit activă începând cu 2011. Instituția, așa cum sugerează și titulatura sa, este reflecția viziunii turce face distincție între cetățenii turci emigrați în state din Europa de Vest, Australia, S.U.A., care se constituie în statele respective ca minorități noi, și comunitățile înrudite (kin-groups), în care include comunitățile cu care împarte o istorie comună și o moștenire culturală comună, adică toți musulmanii de rit sunnit hanefit, din Balcani, Europa de Est, Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa.

Pozițile și acțiunile din teren ale acestor actori transnaționali turci au fost susținute și legitimate de ideologia politicii externe, dezvoltată de Ahmet Davutoğlu, pe care a expus-o în într-o carte publicată în anul 2001. Teza centrală a lui Davutoğlu este că Turcia, ca urmare a trecutului ei otoman, împărtășește o identitate culturală și religioasă comună cu fostele teritorii din Balcani și Orientul Mijlociu, cu lumea islamică, pe care ar putea să o folosescaă pentru a-și consolida poziția la nivel global, pentru a avea șansa să devină o putere centrală pe scena politică internațională. Acest lucru a însemnat o resetare a două caracteristici esențiale ale politicii externe turce clasice. Turcia se definea ca un stat laic, pe când Davutoğlu spunea că nucleul identității statului turc este cultura otomană și religia. O a doua caracteristică resetată a fost trecerea de la statutul de putere mijlocie, la acela de stat pivotal, pe baza unei noi viziuni bazată pe instrumentalizarea religiei. Considerând că Turcia are un rol cheie în lumea islamică și în civilizația islamică, pe baza trecutului otoman, el a propus ca Turcia sa își asume rolul de lider al lumii musulmane. Davutoğlu considera că Turcia beneficiază de o poziție privilegiată, fiind în centrul câtorva regiuni (Orientul Mijlociu, Balcani, Caucaz, Asia Centrală, regiunea Mării Caspice, Mării Mediterane, a Mării Negre) și în același timp împărtășind moștenirea istorică, culturală, religioasă cu cea mai mare parte a acestor regiuni, datorită trecutului său otoman. Prin urmare, respingând percepția specifică perioadei Războiului Rece de stat de frontieră sau cea avansată la începutul anilor ‘90 de pod între Occident și Orient, Davutoğlu afirma că Turcia dispune de capacitatea de a-și extinde aria de influență în aceste regiuni și de a-și asuma rolul de putere centrală în zonă, renunțând la politica defensivă și la istoria tutelei militare asupra propriei societăți și politici, avansate pe parcursul secolului XX.

Pentru regiunea Balcanilor principiile de bază enunțate Davutoğlu au fost: balanța între securitate și democrație, zero probleme cu vecinii, dezvoltarea relațiilor economice și politice cu regiunile învecinate, politica externă multidimensională și diplomația ritmică în relațiile bilaterale și multilaterale.Citeste continuarea pe Contributors.ro

Comentarii

Comentarii

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

photostudio_1649947095742

EDITORIAL

România…Inteligența Artificială…Guvernul… - EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Dacă nici acum nu vă vine să credeți, guvernul Dăncilă lucrează la strategia națională pentru Inteligența Artificială. Este inimaginabil, aproape de necrezut, dar elaborarea și ratificarea primei strategii naţionale în domeniul Inteligenţei Artificiale va fi o realitate.
Deseori,obișnuiți cu puțin din ceea ce ne tot oferă „din plin” viața aceasta, nu prea realizăm și nu prea știm să reacţionăm la acest soi de anunț oficial. Iar ceea ce este frapant vine de-acum înainte.

Da, stimabilelor și dumneavoastră onorați domni. Din moment ce a fost declarat „liber la Inteligența Artificială”, consecințele și desele implicații ne vor afecta destinele. Poate părea ceva de domeniul SF,dar tocmai ultimele evenimente au început să contrazică „scenariul.”

A trecut moda când mai auzeam de un nou studiu care descria savant implicațiile profunde pe care le au progresele din domeniul inteligenței artificiale. Iar, inevitabilul s-a pridus.Au căzut în derizoriu acele minți luminate, dimpreună cu toata adunarea numeroșilor experți, a think tankuri sau a celebritățilir din Silicon Valley care își dădeau cu presupsul că aplicațiile practice ale Inteligenței Artificiale urmează să ne schimbe viețile în moduri greu de imaginat.

Inteligenţa artificială este trecută de faza „copilăriei”. Acest lucru îl demonstrează unele experimente eşuate care au avut loc. Iar aici dau ca exemplu cazul „adolescentului” Tay al Microsoft, un robot bazat pe inteligenţă artificială care putea dialoga cu utilizatorii de Twitter. Acesta a devenit nazist în câteva ore, compania fiind nevoită să îl retragă. Incidentul a arătat limitările pe care le au maşinile, incapabile deocamdată să facă diferenţa între bine şi rău sau să dea dovadă de empatie.

Dar, ce anume împiedică pentru ca maşinile să ajungă la astfel de însuşiri umane?

Sunt destui semeni care se tem că inteligenţa artificială va fi folosită ca armă, de guverne sau grupări teroriste. Un astfel de sistem avansat, capabil să înveţe, ar putea să compromită orice sistem informatic şi să aibă acces la informaţii extrem de importante. Mai mult, ar putea lansa atacuri cu arme periculoase şi pot da naştere unui război devastator.

Iar acum, „onor” guvern al acestei colonii susţine cu o frenezie de nedescris această modă, dând dovada unui servilism exemplar! Oare cărui scopuri servește?

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro

Citeste si:

nationalul logo

Constanta Mea

Prahova Mea

Brasovul Meu

Parteneri media exclusiv

Revista presei Raspandacul