Criteriul National

Prezentarea subiectivă a filmului ”Victoria și Abdul”

Prezentarea subiectivă a filmului ”Victoria și Abdul”
septembrie 23
11:53 2017

Am vizionat filmul lui Stephen Frears- “Victoria si Abdul”- distribuit de Ro Image ce pune pe tapet exact această prietenie dintre regina Victoria (Judi Dench)  și Abdul Karim (Ali Fazal). Povestea plasată  în anul 1887,atunci când s-au cunoscut cei doi. Victoria avea calitatea de regină a Marii Britanii, dar și de împărăteasă a Indiei.

De aici, pânâ să devină atât de apropiată de un  indian musulman provenit din clasele inferioare nu e decât un pas, o fantezie regizorală inclusă (cu caracter obligatoriu) în agenda ”politically corectness”,promovată agresiv prin această dramă de epocă, ce e o fantezie istorică.

De fapt filmul gravitează pe jocul actoricesc de excepție a lui Judie Dench ce întruchipează o femeie vârstnică, plictisită de absolut toate obligațiile regale,cu statut de văduvă de mulți ani. Apariția unei persoane care poate să o admire sincer și care vrea să o ajute  constituie un motiv suficient de valabil de a experimenta un alt episod din viața sa ce devenise ternă

Ultimii ani în viața Reginei Victoria și prietenia cu un indian sunt în centrul filmului britanic,al regizorului britanic Stephen Frears-”Victoria și Abdul.”

Din nefericire, acest film conține din start un complot ascuns într-un clișeu, care în cele din urmă inhibă ceea ce ar fi putut fi o dramă de epocă istorică.

Frears a avut un succes cu monarhii. În 2006, The Queen a câștigat premii pentru interpretarea lui Helen Mirren și scenariul lui Peter Morgan. Victoria și Abdul prezintă un alt monarh britanic, interpretat exemplar de către Judi Dench.

Personal consider că e o reluare a rolului ei a doamnei Brown a lui John Madden, dar, din păcate,”carcasa” nu este la fel de frumoasă ca bijuteria din ultimul film. Bazat pe o carte de Shrabani Basuand și adaptat de scriitorul lui Billy Elliot, Lee Hall, filmul lui Frears este un gen hibrid, fără a impresiona.

Ali Fazal îl interpretează pe Abdul Karim, un funcționar slab al unei închisori,care locuiește în Agra, fiind casa lui Taj Mahal.

Când se decide să daruiască Împărătesei Indiei o monedă comemorativă – un Mohar – Abdul este ales numai datorită înălțimii sale de a livra darul, alături de Mohammed , ce e un pic mai scund (Adeel Akhtar). Ei călătoresc în Anglia și sunt martorii sărăciei poporului – „spare a farthing, misters”, în contrast cu grandoarea absurdă a conducătorilor Indiei. Instruiți în protocol, ei trebuie să livreze inelul și apoi să se retragă „fără să se uite la Maiestatea Sa”. Ceva se petrece, iar Abdul se uită instantaneu și Victoria se va îndrăgosti aproape instant.

Totul până aici este evident și nimic nu pare surprinzător. Caracterul lui Abdul este subdezvoltat, neinteresant si nu atât de mult dezvoltat ca un personaj, chiar dacă posedă un zâmbet frumos. Victoria este jucată cu un charm aparte, caracteristic acestei actrițe Judi Dench.

Cu toate acestea, regizorii și-au redus caracterul într-o victimă debilizată, pasivă a unei gospodării regale plină de ostilitate rasială și pline de convenții, parcă implacabil  condusă de sprâncenele arcuite de Eddie Izzard. El îl interpretează pe prințul Bertie și, la fel ca aproape toate personajele, este la fel de multidimensionat,mai ceva ca o pantomimă a unui ticălos fără de scrupule.

Scenariul destul de simplist este aproape intuit de către aproape orice iubitor de cinema. Cu toate acestea, planul prințului este ușurat de ignoranța impenetrabilă a Reginei Victoria.Aceasta nu pare să știe realitățile politice de bază ale evenimentelor – cum ar fi cazul Mutiny – care au avut loc în timpul domniei ei. Sau despre tratamentul indienilor și a comorilor descoperite, chiar dacă poartă ceva din acestea cu o anumită prețiozitate.

Această plasare de vină din partea ei nu este doar o inexactitate istorică, ci și o lipsă a firului narativ ce alcătuiesc, de regulă genul dramei.

Prietenia ei cu Abdul, care devine profesoara ei în limba Urdu, ar fi fost cu mult mai interesantă dacă ar fi existat într-o conștientizare prealabilă a realității regimului britanic.

De asemenea, pe același filon ”politically correctness”, asistăm la o scenă, mai precis  la trezirea Victoria care-l cataloghează pe unul din curtenii săi ca fiind „rasist”, chiar dacă întregul edificiu al Imperiului Britanic, al cărui conducător și înfățișare este înflăcărată a fost construit pe fundamentele supremației albe!

Văzând acest lucru, am fi tentați să credem că problema a fost pur și simplu legată de faptul că s-a insistat prea mult pe selecția actorilor, dar în profunzime, mesajul codificat este foarte clar.

Replica ”salvatoare” care efectiv poate zăpăci pe toți cinefilii- „Dar Majestate, e musulman!” nu face altceva decât să sporească gradul de toleranță, atât de drag curentului actual dar și emblemei strălucitoare a fostei suverane.

De altfel, din film am perceput faptul că Abdul nu ajută la niciun fel de chestiuni politice sau de alte feluri. El sărută piciorul reginei la cea de-a doua întâlnire, lucru pe care filmul pare să-l considere fermecător. Există indicii că el nu are niciun pic de fibră și învățăm că este „plin de bâlbâieli”, dar, ca multe dintre lucrurile care ni se spun, nimic nu contează și doar opinia regizorului Frears contează. Doar de o asemenea manieră, se poate explica hotărârea sa de a nu lăsa nimic interesant, totul find rezumat la… costume și mobilier.

Mohammed are o scenă în care își poate exprima dezaprobarea față de tot, dar când unul din titlurile de la sfârșitul filmului ne spun că „India și-a câștigat independența în 1947″, totul pare doar o farsă deoarece nici Regina Victoria, nici Abdul nu au avut nimic de-a face cu niciunul dintre ei, cu atât mai mult legat de destinul acestui popor oprimat, cel al indienilor.

Filmul poate fi considerat ”nevinovat”, dar atunci când conștientizăm ce să ne disprețuim din ce în mai mult, vom percepe totul despre Victoria și Abdul. Poate că nu se rezumă totul la…”artisticul” sau literalul lins al piciorului sau la complotul plin de clișee.

Dar cea mai mare rușine este tocmai risipa unei istorii fascinante și propagarea acestei mistificări, a acestei fantezii ce poate afecta în mare parte Adevărul, chiar dacă este un film artistic. Probabil că acest spectacol de clasă mondială al lui Judi Dench ar fi meritat mai mult…

Trailer-ul oficial :

Sursa foto:http://www.nycsinglemom.com

Prezentare oferită de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor-șef al platformei media Criteriul Național

 

 

Comentarii

Comentarii

Despre autor

Daniel Mihai

Daniel Mihai

Doctor în Interpretare Muzicală, profesor titular la disciplina vioară a Catedrei de Corzi în cadrul Colegiului Național de Arte Regina Maria din Constanța

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

„Ţi-e milă? Ţi-am luat banii!…”- CONTRA-EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Tristele amintiri au ajuns departe…De fapt, cu o anumită ritmicitate , indiferent de context omul are posibilitatea de a alege .

Iar, această posibilitate de a râde sau de a plânge ar trebui să nu ne-o cenzureze nimeni!

De cele mai multe ori, datorită „regulilor nescrise” ale acestei societăţi suntem puşi în faţa unor evenimente triste şi întunecate , dar comicul îşi face apariţia tocmai atunci când ne-am aştepta cel mai puţin.

De la o vreme încoace am tot scris pe diferite atitudini vis a vis de anumite aspecte ce m-au determinat să mă exprim în mai multe registre sufleteşti!

Dar acum e cu totul altă treabă…

Fără să aduc jigniri, situaţia în care se află românul este analizată în mod ironic.“Filantropica” reprezintă cea mai eficientă şi în acelaşi timp amuzantă metodă de a aduce în prim-plan ideea că “nu tot ceea ce pare este adevărat”.

Asemeni unei proiecţii video avem o sumendenie de întâmplări ce constituie o modalitate de a genera materiale de informare publică.

Modul în care noi, asemeni spectatorilor avem „şansa” de a privi lumea este oarecum influenţat de experienţele celor din trecut, deoarece astfel, participând în mod indirect la acţiunile personajelor, noi suntem publicul ce primeşte şi decodifică mesajul în mod diferit.

Replica cheie a lui Gheorghe Dinică (textier pentru cerşetori) :”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană”, reprezintă fraza de bază a relaţiilor publice.

El este un portret „artistic”, machiavelic până la perfecțiune al diavolului ca show-man de geniu, care prin minciună şi înşelăciune a reuşit să ocupe o poziţie bună în societate. Această replică ar putea să-l includă, în cinismul ei şi pe artistul român care cerşeşte finanţare şi care va rămîne cu mîna întinsă, atâta timp cât nu găseşte o poveste captivantă...........

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro

Citeste si:

nationalul logo