Criteriul National

Războiul hibrid împotriva propriului popor – Opinii

Războiul hibrid împotriva propriului popor – Opinii
decembrie 16
10:35 2019

Momentele cheie din istoria recentă a României postcomuniste sunt neclare. Dosarele Revoluției, mineriadelor și conflictului de la Târgu Mureș sunt clasate și redeschise periodic. Dosarele se plimbă de la parchetele militare la cele civile, probele au dispărut, martorii au murit (unii în condiții suspecte) sau au plecat din țară. Eforturile presei de a investiga aceste evenimente au fost parazitate întotdeauna de dezinformări monstruoase.

Narațiunile dezvoltate pentru a explica aceste momente au câteva puncte comune: dușmanul extern (ungurii, sovieticii) și apelul la unitate în fața „provocărilor” externe, simptome ale diversiunii „cetății asediate” produse de orice regim autoritarist. Dar care a fost miza și cine a stat în spatele evenimentelor? Probabil cei care stau și în spatele dezinformărilor de astăzi, căci metanarațiunea ultimilor 27 de ani este aceeași, cu declinările conjuncturale necesare: România riscă să devină o colonie (sovietică atunci, europeană acum), străinii au furat tot, viața în regimul Ceaușescu a fost mai bună decât cea de astăzi, valorile tradiționale sunt în pericol, „oculta” internațională decide viitorul țării.

Revoluția de la Timișoara a fost confiscată de nomenclatura comunistă și de Securitate printr-o contrarevoluție, un adevărat război hibrid împotriva propriului popor. Serviciile de informații au fost înființate în februarie-martie 1990 și populate în majoritate covârșitoare cu foști securiști, eventualele proteste fiind anticipate și anihilate prin diversiunea de la Târgu Mureș. Mineriadele au întărit poziția liniei dure neocomuniste de la putere, îndepărtând România de opțiunea și simpatia europene. Faptul că mineriada din septembrie 1991 a avut loc la scurt timp după puciul de la Moscova nu e întâmplător.

Securitatea a câștigat puterea, a construit „capitalismul original” și a plasat oameni șantajabili în pozițiile cheie ale statului. Dar acum vrea ceva mai mult – vrea ca istoria să consemneze că Securitatea a fost de partea Poporului, că a reprezentat Binele. Iar asta e miza cea mai mare. Călăii au o slăbiciune pentru istorie.

O revoluție fake?

„Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea”, spunea Elisabeta Rizea, cea care a preferat să meargă la pușcărie decât să trădeze adevărul în care credea. În casa ei depuseseră jurământul, în 1949, partizanii din grupul Arnăuțoiu. După cei 13 ani de pușcărie, a fost supravegheată de Securitate până în decembrie 1989. Mama Rizea, sau tanti Tuța, cum îi spuneau vecinii, a murit la 91 de ani, căci nu mai putea aștepta nesfârșitul. În mai 2001, atunci când a fost vizitată de Regele Mihai I și de Regina Ana, au copt porumb și au spus ghicitori. „Pînă oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele României, să fie mereu în țară”. Erau românii unei alte Românii. În 2003, a fost înmormântată cu perucă – securiștii îi smulseseră părul în închisoare.

În primii ani de după Revoluție, sătenii din Nucșoara s-au împotrivit ridicării unei troițe închinate partizanilor uciși de Securitate și o priveau în continuare strâmb pe tanti Tuţa. Le amintea de propria lașitate. Românii au eșuat apoi în a-i ridica Elisabetei Rizea un monument – ar fi fost un monument al Adevărului. Dar știm noi oare adevărul, cel care ne va face liberi?

Ceea ce numim astăzi „Revoluția din 1989″ este pentru unii revoluție confiscată, pentru alții lovitură de stat, înscenare a unor servicii secrete sau contrarevoluție. Asa cum spune Lucian Boia, minciuna, nu sacrificiul, a devenit mitul fondator al României moderne.

Au existat teroriștii? Au fost agenții serviciilor de informații străine prezenți pe teritoriul României în 1989 și 1990? Au fost implicați sovieticii? Cine a dat ordinul de a se trage în 22 decembrie 1989? Cine a ordonat războiul radio-electronic?. Cine a orchestrat amplul proces de dezinformare și fake news în acele zile?

S-a spus că a fost prima revoluție „televizată”. A fost mai degrabă prima revoluție făcută cu ajutorul televiziunii, prin coordonarea „insurgenților”, dezinfomare și fake news. Ce s-a întâmplat, de fapt, după celebra fugă cu elicopterul a cuplului Ceaușescu?

Timp de 25 de ani, dosarul Revoluției, înregistrat ca 97/P/1990, s-a plimbat de la parchetele civile la cele militare, fiecare declinându-și, pe rând, competența de soluționare. Între septembrie 1998 și decembrie 2004 nu s-a desfășurat niciun act de cercetare penală. În 2015, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție clasează dosarul în care se făcuseră cercetări privind moartea a 709 de persoane și rănirea altor 2 198.[1] În ordonanţa de clasare, PICCJ arăta că, „pe fondul unei stări de oboseală şi stres”, s-au tras focuri de armă între militari. Perioada 22-31 decembrie 1989 a fost caracterizată prin „vid de putere, stare de confuzie, panică şi haos”. După „euforia generală privind victoria revoluţiei” a urmat „o stare de teamă” privind revenirea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea ţării, „cu ajutorul unor forţe fidele”. A urmat o „acţiune comună îndreptată, conform percepţiei create, împotriva unor elemente contrarevoluţionare, care acţionau împotriva voinţei întregii populaţii”, mai stabileau procurorii militari din PICCJ.[2]

În aprilie 2016 dosarul este redeschis, devenind 11/P/2014, și extins în noiembrie 2016, pentru a include infracțiuni împotriva umanității. Parchetul General anunță că vor fi reaudiate toate persoanele vătămate. În 18 decembrie 2017, Ministerul Public dă un comunicat bombă.[3] În urma administrării probatoriului, procurorii au stabilit „situația internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989″, „situația internă în perioada premergătoare evenimentelelor de la Timișoara și în timpul desfășurării acestora”, „conjunctura convocării de către fostul președinte Nicolae Ceaușescu a mitingului popular din 21 decembrie 1989″, „succesiune clară a evenimentelor politico-militare existente în după-amiază și seara zilei de 21 decembrie 1989″, „sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceaușescu) care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piața Palatului și declanșarea protestelor în București”, „succesiunea evenimentelor deosebit de importante din noaptea de 21/22 decembrie 1989″, „împrejurările legate de fuga cuplului prezidențial de pe sediul CC al PCR, traseul urmat și comportamentul forțelor militare înainte, în timpul și după pătrunderea revoluționarilor în sediul Comitetului Central” și „componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fugă președintelui în exercițiu, puterea totală în România”.

Aici apare cea mai interesantă precizare din document: „în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.” Ce putea să însemne oare aceasta? Că Partidul Comunist Român nu pierduse puterea? Că Securitatea, instrumentul de represiune și teroare al PCR, nu dispăruse? Că structurile de forță continuau să se subordoneze vechii puteri, care se menținea la putere? Afirmația era extrem de importantă. Să parcurgem documentul Ministerului Public până la capăt, apoi vom reveni la „vidul de putere”.

În ceea ce privește diversiunile, aceasta „au existat, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite”, fiind lansate „prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații”, instaurându-se astfel la nivel național „binecunoscuta psihoză teroristă”. Fenomenul diversionist este „unic în istoria României prin complexitate și anvergură” nu numai din perspectiva „mecanismelor concrete de acțiune” ci și a „persoanelor care au dirijat acest fenomen”. Procurorii au documentat și „solicitarea de ajutor militar străin (sovietic)”. În finalul comunicatului se arată că „probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate” dar că urmărirea penală va continuă „cu celeritate și eficiență”.

Cum se explică oare schimbarea radicală în administrarea probelor? Timp de 25 de ani, nici procurorii militari și nici cei civili nu au putut ajunge la concluzii ferme privind Dosarul Revoluției. Între timp au murit martori și inculpați, au dispărut probe. După ce dosarul fusese clasat de PICCJ, misterul este rezolvat în bună măsură, în numai doi ani.

Societatea românească a dezoltat cel puțin patru narațiuni principale privind evenimentele din decembrie 1989. Toate încearcă să răspundă la întrebarea „Cine a tras în noi?”. Întrebarea este legitimă, mai ales că după fuga lui Ceaușescu din 22 decembrie 1989, toate structurile de forță i se subordonaseră lui Ion Iliescu, șeful Frontului Salvării Naționale, organ provizoriu al puterii de stat, în întrunirea care a avut loc la Ministerul Apărării, la ora 16.00. Logica puterii ne îndeamnă să credem că cei care au ordonat și coordonat genocidul și uriașa dezinformare ar putea fi chiar cei care au beneficiat de urmări, adică cei care au obținut puterea. Dar nu există probe, sau procurorii au pretins că nu au probe pentru a susține această supoziție, până în decembrie 2017, când au făcut public faptul că „în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.”

În prima narațiune, susținută de foștii ofițeri de Securitate, Armata este vinovată de crimele comise după 22 decembrie 1989. A făcut-o pentru a ascunde propria vină privind represiunea de la Timișoara. Povestea teroriștilor a fost inventată de Armată (care preluase puterea în 22 decembrie la ora 13.30) ca diversiune, pentru a acoperi răzbunarea împotriva Securității. Dovada, spun foștii securiști, este că informația „la 18.00 vin teroriștii” ar fi fost transmisă armatei încă din amiaza zilei de 22 decembrie. Așa se explică asasinarea echipajului condus de Gheorghe Trosca, şeful Statului Major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), ucis și decapitat de armata comandată de Nicolae Militaru pentru că l-ar fi deconspirat pe acesta ca agent GRU. Nu a fost o revoluție, nici măcar la Timișoara, a fost o lovitură de stat militară, pregătită cu mult timp înainte de sovietici și acceptată de celelalte mari puteri, dovadă fiind prezența la vârful celor mai importante structuri de forță a generalilor Nicolae Militaru, Vasile Ionel și Marin Pancea, agenți GRU. În acest scenariu, grupul de putere instalat în 22 decembrie – Iliescu, Roman, Militaru – este vinovat de diversiunea care a urmat, soldată cu 949 de morți și asasinarea cuplului Ceaușescu.[4]

În a doua narațiune, susținută de ofițerii Armatei române, Securitatea este responsabilă de diversiunile create, începând cu mitingul din 21 decembrie din fața Comitetului Central. Obiectivul era preluarea puterii, chiar dacă, oficial, trupele de Securitate s-au retras în cazărmi și s-au subordonat imediat armatei. Povestea teroriștilor a fost inventată de Securitate pentru a permite lupta împotriva armatei. Cât despre Trosca, acesta ar fi fost un ofițer al Securității și nimic mai mult, dovadă că în 2011 i s-a retras titlul de „erou-martir al Revoluției Române”.[5] Intervenția puterilor străine (solicitată public, la TVR) a fost o dezinfomare generată de Securitate, pentru a justifica baia de sânge care a urmat.

A treia narațiune, susținută de unii istorici și jurnaliști, este că diversiunile au fost create de rețeaua „246″[6], subordonată Direcției de Informații a Armatei (DIA) și avea ca scop menținerea la putere a Partidului Comunist Român, împiedicarea revenirii pe tron a Regelui Mihai (așa se explică distrugerea Bibliotecii Centrale Universitare, un simbol al regalității) și ajungerea la putere a partidelor istorice. Ei au fost de fapt „teroriștii”. Lovitura de stat a fost dată de generalul Victor Stănculescu, atunci când a decis să nu respecte ordinul de luptă dat de Ceaușescu în 22 decembrie, ordonând retragerea armatei în cazărmi la ora 13.30.

A patra narațiune, cea „oficială”, este cea potrivit căreia evenimentele dinainte și de după 22 decembrie trebuie judecate în același context și fac parte din același „film”. După 22 decembrie, armata și Securitatea au fost de partea poporului, teroriștii au existat dar nici unul nu a putut fi adus în fața instanței iar FSN este „emanația Revoluției”. „Cât priveşte îndoiala dacă în decembrie 1989 a fost sau nu revoluţie, ea este, de acum, superfluă; recidivează doar în cazuri de rea credinţă şi subcultură politică. (…) O revoluţie poate fi declanşată în fel şi chip, chiar şi prin lovitură de stat sau răscoală, însă acestea din urmă nu schimbă cu nimic natura fenomenului, ci îi potenţează, cel mult, specificul”, scrie Ion Iliescu în Revoluția trăită.[7]

Pentru a susține aceeași teză, Dumitru Mazilu citează Larousse, care definește revoluția ca fiind „revolta populației împotriva autorităţilor aflate la Putere, determinând înlăturarea şi instaurarea unei noi Puteri”.[8] Dar noua Putere fusese deja instalată în 22 decembrie seara, fiind reprezentată, printre alții de Iliescu și Mazilu. Conform dicționarului Larousse, revoluția se încheiase, triumfătoare. În acest caz, evenimentele de după 22 decembrie au fost o contrarevoluție? A cui?

Petre Roman are o altă perspectiva istorică: „S-a spus şi s-a scris adesea că revoluţia română a fost «confiscată». Cred că expresia este în bună măsură corectă: încă din noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989 mişcarea de eliberare democratică a societăţii româneşti s-a găsit închisă în limite înguste, cele ale vechiului regim întrucâtva «modernizat». Iar puterea a fost monopolizată, sau măcar puternic infiltrată, de vechi comunişti a căror singură voinţă era să-i dea regimului căzut, printr-o operaţie pur «cosmetică», aparenţa de legitimitate pe care nebunia lui Ceauşescu îl făcuse să o piardă. Pe scurt, în momentul în care pentru România se deschideau toate posibilităţile democratice, ea a rămas la stadiul unei specii confuze de perestroika.”[9]

În vacarmul de dezinformare din deceniile care au urmat este imposibil să se facă lumină fără a avea acces la probe. Comunicatul Ministerului Public din decembrie 2017 devine astfel extrem de important. Afirmația că „în decembrie 1989 nu a existat vid de putere” nu poate fi interpetată decât într-un singur fel: Partidul Comunist s-a menținut la putere, execuția cuplului Ceaușescu fiind doar un episod din preluarea puterii în interiorul nomenclaturii comuniste. În acest caz însă, subordonarea structurilor de forță noii puteri, în 22 decembrie 1989, ar fi trebuit să fie urmată de celebrul „consens” invocat de Ion Iliescu. Cu toate acestea, din seara zilei de 22 a început măcelul. De ce?

În jurul orei 18.00, în fața Comitetului Central fusese convocat, prin intermediul TVR, un miting la care urma să se comunice numele viitorilor conducători ai statului. Atunci când în balconul în care cu o zi înainte se aflaseră cuplul Ceaușescu și alți demnitari comuniști și-au făcut apariția foşti activişti notorii ai partidului, în frunte cu Ion Iliescu, un dizident de partid, mulțimea a început să strige „Fără comunişti!”, „Fără comunişti!”. Atunci a început să se tragă.

Tot la ora 18.00, șase tancuri ale Regimentului 20 (UM 01060) primesc ordinul de luptă privind apărarea Comitetului Central și a Palatului Republicii, „nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor superioare”.[10] Mulțimea a început să strige „Opriţi focul!”, „Nu mai trageţi!”, „Armata e cu noi!”. Înăuntru, Frontul Salvării Naţionale îşi începea prima şedinţă iar afară apăreau în scenă „teroriștii” și Armata începea lupta cu aceștia.

Sugerează oare procurorii că Partidul Comunist a păstrat puterea după 22 decembrie 1989? În acest caz, putem specula că cererile mulțimii privind eliminarea foștilor comuniști dar și a Partidului Comunist însuși din noua viață politică i-a făcut să instrumenteze acest amplu exercițiu militar cu muniție de război, combinat cu acțiuni de dezinformare și război radio-electronic. Într-un cuvânt, un adevărat război hibrid.

A fost așadar o contrarevoluție condusă de Partidul Comunist împotriva propriului popor? Au avut nevoie nomenclatura și Securitatea de sânge și diversiune pentru a se relegitima? Diversiunea urma tiparul bolșevic al „provocării” străine. Românii aveau nevoie de un nou dușman, pentru ca poporul și noua conducere să ajungă la acea „unire în cuget și simțiri” despre care vorbiseră propagandiștii comuniști tot timpul. Mai întâi au fost teroriștii, apoi sovieticii.

Dacă Ceaușescu ar trăi astăzi, ar spune că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat a sovieticilor, cu sprijinul țărilor din Pactul de la Varșovia. Asta spunea și în decembrie 1989. Faptul că discursul este același cu cel de astăzi al foștilor ofițeri de Securitate nu e întâmplător – în fond, Ceaușescu avea informațiile de la aceștia. Dacă e să ducem acest exercițiu de logică până la capăt, ar însemna fie că, într-adevăr, GRU a pus la cale o lovitură de stat, scoțând lumea în stradă la Timișoara, fie că Ceaușescu a fost dezinformat de proprii săi oameni de încredere. Poate că Parchetul militar ne va ajuta, în cele din urmă, să soluționăm această dilemă colosală.

Informațiile difuzate de „Televiziunea Română Liberă” au fost instrumentate în acest sens: teroriștii otrăviseră apa, voiau să arunce în aer barajele și Institutul de Cercetări Nucleare de la Pitești, comandourile străine atacau porturile, elicoptere străine erau ascunse în apropierea autostrăzii București-Pitești, în București erau amplasate mașini-capcană, etc. Știrile erau transmise de crainicii televiziunii, cunoscuți publicului pentru prezentarea buletinelor de știri din timpul regimului comunist – Petre Popescu, George Marinescu, Victor Ionescu, Cornelius Roșiianu și de Teodor Brateș, fost redactor-șef adjunct al Redacției Actualități. Ei au lansat apelurile către armată și populație pentru a „apăra Revoluția”: „Televiziunea este încercuită de aceşti bandiţi, de grupuri răzleţe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armatei să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Daţi ordinele corespunzătoare aşa cum v-aţi angajat în faţa poporului!” (Teodor Brateș), „Ostaşi, folosiţi armele pe care le aveţi în dotare fără a aştepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu aşteptaţi numai de la nişte comandanţi, poate prea limitaţi în limitele impuse atâţia ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!” (Victor Marinescu), „Utilizaţi toate forţele! Tot armamentul, toată muniţia!“ (George Marinescu).

Dezinformarea continuă și în afara țării. Radio Budapesta, agențiile de știri Tanjug, ADN și BTA anunță un număr din ce în ce mai mare de morți.[11] Rechizitoriul întocmit cuplului Ceaușescu menționează cifra de 60 000 de victime.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro

Comentarii

Comentarii

Articole similare

Editia Digitala

Criteriul National prima pagina

EDITORIAL

România…Inteligența Artificială…Guvernul… - EDITORIAL

danielmihai de prof.dr. Daniel Mihai

Dacă nici acum nu vă vine să credeți, guvernul Dăncilă lucrează la strategia națională pentru Inteligența Artificială. Este inimaginabil, aproape de necrezut, dar elaborarea și ratificarea primei strategii naţionale în domeniul Inteligenţei Artificiale va fi o realitate.
Deseori,obișnuiți cu puțin din ceea ce ne tot oferă „din plin” viața aceasta, nu prea realizăm și nu prea știm să reacţionăm la acest soi de anunț oficial. Iar ceea ce este frapant vine de-acum înainte.

Da, stimabilelor și dumneavoastră onorați domni. Din moment ce a fost declarat „liber la Inteligența Artificială”, consecințele și desele implicații ne vor afecta destinele. Poate părea ceva de domeniul SF,dar tocmai ultimele evenimente au început să contrazică „scenariul.”

A trecut moda când mai auzeam de un nou studiu care descria savant implicațiile profunde pe care le au progresele din domeniul inteligenței artificiale. Iar, inevitabilul s-a pridus.Au căzut în derizoriu acele minți luminate, dimpreună cu toata adunarea numeroșilor experți, a think tankuri sau a celebritățilir din Silicon Valley care își dădeau cu presupsul că aplicațiile practice ale Inteligenței Artificiale urmează să ne schimbe viețile în moduri greu de imaginat.

Inteligenţa artificială este trecută de faza „copilăriei”. Acest lucru îl demonstrează unele experimente eşuate care au avut loc. Iar aici dau ca exemplu cazul „adolescentului” Tay al Microsoft, un robot bazat pe inteligenţă artificială care putea dialoga cu utilizatorii de Twitter. Acesta a devenit nazist în câteva ore, compania fiind nevoită să îl retragă. Incidentul a arătat limitările pe care le au maşinile, incapabile deocamdată să facă diferenţa între bine şi rău sau să dea dovadă de empatie.

Dar, ce anume împiedică pentru ca maşinile să ajungă la astfel de însuşiri umane?

Sunt destui semeni care se tem că inteligenţa artificială va fi folosită ca armă, de guverne sau grupări teroriste. Un astfel de sistem avansat, capabil să înveţe, ar putea să compromită orice sistem informatic şi să aibă acces la informaţii extrem de importante. Mai mult, ar putea lansa atacuri cu arme periculoase şi pot da naştere unui război devastator.

Iar acum, „onor” guvern al acestei colonii susţine cu o frenezie de nedescris această modă, dând dovada unui servilism exemplar! Oare cărui scopuri servește?

citeste in continuare

REDACTIA

Director fondator: Daniel C. Iorgu

Redactor Sef: prof. dr. Daniel Mihai

Senior Editor: prof.univ. Mircea Vintilescu

Editorialist: Florin Budescu

Corespondent UK: Alina Pop

Corespondent Spania: Fabianni Belemuski

Fotoreporter: Daniel Paun

Reporter: Daniel Hintergraber

Redactori: Marian Nedelea, Gabriel Dumitru, Iulia Grajdieru, Elena Scripcaru

Disclaimer

Responsabilitatea juridica in cazul editorialelor/ articolelor redactate de invitatii permanenti sau invitatii speciali aparține în exclusivitate autorilor.

Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul respectiv.

CONTACT

CRITERIUL NATIONAL
Cotidian online de stiri si atitudine
ISSN 2393-4891
ISSN-L 2393-4891

Redactie: contact@criteriul.ro

Redactor Sef: daniel.mihai@criteriul.ro

Citeste si:

nationalul logo

Constanta Mea

Prahova Mea

Brasovul Meu

Parteneri media exclusiv

Revista presei Raspandacul