G L I S S A N D O M I L I T A R – C I V I L
sau
Retrospectivă şi perspective între oniric si realitatea abordarii demilitarizării unor structuri din sistemul de securitate naţională
„Injustitiile în ordinele elitare, de regulă se îndură de dragul mentinerii rolului coagulant al ierarhiei. ”
Securitatea naţională a României se proiectează şi este transpusă în practică de către statul român prin politica sa de securitate – parte a politicii generale – pe care acesta o desfăşoară pe plan intern şi extern. Puterea militară a ţării noastre se compune din puterea de luptă a forţelor terestre, puterea aeriană şi puterea navală. Practic, starea de securitate a României dobândeşte concreteţe prin punerea în practică a măsurilor şi acţiunilor politice, diplomatice, economice, legislative, culturale, ecologice, umanitare şi – nu în ultimul rând – militare, inclusiv de informaţii – contrainformaţii, întreprinse de către instituţiile abilitate, pe timp de pace şi continuate în eventualitatea mobilizării şi a unui conflict armat.
Fiecare stat îşi construieşte o anume imagine geopolitică si doreşte să fie considerat şi privit de comunitatea internaţională în raport de aceasta, chiar dacă este vorba despre superputeri ce au posibilitatea să atragă în uniuni economice, politice, militare alte state cu o putere mai mică.
Alianţele inter ‑ statale se construiesc în acest mod. Graniţele constituie un punct de reper în acest demers, statele sunt privite ca fiind dinafară ori din interiorul uniunilor, outsider vs. insider şi se regăsesc în sistemul mondial sub forma unor comunităţi bazate pe criterii sociale, religioase (e. g. arealul catolic al UE) şi etnice. Identitatea statelor şi interesele acestora sunt rezultatul modului în care se intersectează şi acţionează. Există un discurs de tipul geopolitic, care se face la toate nivelurile începând cu cel local, regional şi naţional. Fiecare ţară are şi un discurs geo ‑ politic dependent de coordonata identitară a populaţiei şi de localizare.
În cadrul curentului geostrategic există şi o utilă teorie a “ţărmurilor”, mai cunoscută şi sub denumirea de teoria rimland-ului (spaţiu de ţărm), elaborată de profesorul american Nicholas John Spykman. Folosindu-se de argumente teoretice, dar şi practice, el identifică şi demonstrează această nouă zonă pivot a geopoliticii mondiale, reprezentată de o „regiune intermediară dintre heartland-inima lumii şi mările riverane” (la noi, mult râvnita ieşire la Marea Neagră pe o lungime litorală de 245 km). În acest spaţiu se defineşte „adevăratul raport de forţe între puterea continentală şi cea maritimă” [dr. Constantinescu Iolanda, membru al Diviziei de istorie a ştiinţei CRIFST al Academiei Române, Multitudinea abordărilor teoretice geopolitice – Scurte consideraţii, pg. 522-536]
Dacă în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, teoria rimland-ului oferea rezolvarea problemei raporturilor de forţă prin formarea unei coaliţii între Anglia, Rusia şi Statele Unite, odată cu declanşarea războiului rece în 1947 şi delimitarea în tabere antagoniste a celor două mari puteri, teoria rimland-ului oferă o bază în elaborarea strategiei de „îndiguire” a URSS-ului, în vederea limitării posibilităţilor de acţiune ale acesteia.
Această nouă teorie, cunoscută sub denumirea de „containement”, de „reţinere”, este aprofundată de diplomatul american George Frost Kennan, devenind strategia de bază a SUA în timpul războiului rece.
Am punctat într-un editorial recent principalele repere politico militare în istoricul lor:
1. România a dobândit statutul de Aliat NATO în 2004.
2. Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007.
Extinderea NATO şi lărgirea UE au influenţat în mod semnificativ stabilitatea şi securitatea europeană.
În acest context amplu şi complex, România avea obligaţia – care subzistă, deci, de minim 16 ani – să abordeze cu seriozitate şi responsabilitate, în concordia politică a tuturor partidelor parlamentare, în mod corect şi imperior, un nou cadru legislativ modern, flexibil, prin elaborarea şi adoptarea pachetului legilor privind securitatea naţionala articulat pe noile realitati geostrategice si strategia de apărare naţională. Aşadar, pe perioada a patru legislaturi.
Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români
Atâta iresponsabilitate, neseriozitate, prostie şi nesimţire la oamenii politici nu am mai văzut, mai ale în acest domeniu vital de legiferare. S-au complăcut numai să-şi ia lunar banii (şi nu puţini), să-şi dea pensii speciale, sa comită infracţiuni de corupţie de genul traficului de influenţă, luării de mită etc., pentru burta proprie, respectiv sa ramână într-o zonă de confort de tip “dulce trândăvie” (lat. dolce far niente).
Doar s-au facut că lucrează. Bine, nici capii serviciilor secrete nu s+au ostenit prea mult, actualul cadru legal convenindu-le de minune, dar despre asta vom comenta mai jos.
Petre Ţuţea poate să-şi doarmă liniştit somnul de veci, teza de doctorat la care visa, „Aflarea în treabă, ca metodă de lucru la români”, se scrie singură, sub ochii noştri, mai peste tot, dar îndeosebi în mima şi pantomima parlamentară pe componenta sa principală: actul de legiferare; şi nu numai, întreaga realitate politică din România (în care suntem captivi) fiind un simulacru al adevăratei munci în interesul poporului şi al statului român.
Pentru a găsi opusul lui „a face treabă”, limba română a inventat sintagma „a te afla în treabă”. În primul caz, o activitate cu rost, menită să rezolve una sau alta din nenumăratele probleme practice ale vieţii omeneşti. La polul opus, un amestec de tîndăleală şi mimare a efortului, încununate fără greş de ratare, lipsă de efect util, pe un fond de risipă masivă a resurselor. Care sunt rădăcinile culturale şi antropologice ale aflării în treabă la români, încă nu ştim, cert este însă că fenomenul, atît de caracteristic şi persistent, stă mărturie pentru două trăsături definitorii ale societăţii noastre. Prima, acceptarea cu largheţe, aproape pe picior de egalitate, în ordinea ontologică şi morală, a utilului şi inutilului, a eficienţei şi ineficienţei, a facerii şi contrafacerii, a autenticului şi a făcăturii. Cea de a doua, dezvoltarea unei sub-culturi sociale care a valorificat şi valorizat strategiile lui „a te afla în treabă”, a răsturnat ordinea firească a valorilor, a creat o fascinaţie pentru viaţa tip „a te afla în treabă”. Cine crede că acestea sunt achiziţii recente ale societăţii noastre, nu are decît să coboare în paginile lui Caragiale; (desigur, există multe alte mărturii în literatura universală, dar… ce să-i faci, am şi eu… slăbiciunile mele!).
Clivajul civil-militar a reprezentat o temă de dezbatere permanentă în agenda publică românească privind cultura de securitate, o cultură de securitate bazată pe o cultură politică patriarhală, în care atât cetățenii, cât și politcienii întâlnesc probleme grave în a defini concepte și termeni din intelligence sau studii de securitate. În particular, subiectul principal de dezbatere, atunci când un cetățean se raportează la SRI, este demilitarizarea serviciului. În sens propriu și popular al termenului, demilitarizarea înseamnă ”pierderea” gradelor militare și a statutului juridic aferent acestora, în paralel cu apariția unor eventuale derogări legislative asemănătoare Poliției Române. În ceea ce privește familia lexicală a cuvântului ”demilitarizare”, acesta presupune o înțelegere extinsă a termenului, tradusă prin schimbarea raporturilor juridice de muncă, care se vor adapta – prin Statute proprii fiecărei categorii de funcţionari publici speciali – în mai mică sau mai mare măsură la Codul muncii și la Statutul funcționarilor publici, precum și schimbarea culturii organizaționale și a structurii ierarhice a Serviciului.
Problema de cercetare apare în momentul în care ne imaginăm, în termeni teoretici, arhitectura instituțională și efectele juridice ale unui serviciu de informații civil, atât în accepțiunea restrânsă, cât și în cea extinsă a termenului. Enigma descifrării deznodământului este reprezentată de efectele pe care o așa-zisă reformă o va avea asupra activității de intelligence, asupra activității operative, de analiză strategică și, cel mai important, asupra tipului de leadership și a modului de luare a deciziilor în cadrul Serviciului. Toate aceste aspecte trebuie tratate în raport cu scopul final al Serviciului Român de Informații, apărarea securității naționale a României.
Conform lui Arnold Wolfers, ”securitatea, în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”. În plus, gestionarea și neutralizarea vulnerabilitățiilor interne, precum și diminuarea riscului strategic reprezintă variabile elementare atunci când se dezbate schimbarea arhitecturii unui serviciu de intelligence. De ce dezbaterile despre demilitarizarea SRI se opresc mereu la dimensiunea statutului militar? Care este scopul final al celor care lansează ideea de dezbatere, la intervale fixe de timp, în spațiul public? Cine este pregătit să garanteze certitudinea succesului eventualei reforme?
Voi răspunde la cele trei întrebări în lucrarea de față, pe baza proiectării succinte și structurale a imaginii unui serviciu de informații civil, raportându-mă la disfuncționalitățile juridice și politice produse de un astfel de proces de reformă. Din dorința de a copia mereu structuri ale instituțiilor publice din Vest, uneori neînțelese în contextul socio-politic, producem transplante legislative fără să realizăm o analiză strategică a oportunității schimbării, a evaluării riscului și a stabilirii unui plan secund în caz de eșec. Astfel de transplante au produs pagube materiale și financiare în domeniul educației, dezvoltării regionale și sistemului de sănătate. Pagubele pe care le produce un eșec al procesului de modidicare a arhitecturii instituționale a unui serviciu de intelligence sunt irecuperabile, și atentează direct la securitatea națională și siguranța cetățenilor. O cultură de securitate neconsolidată, bazată pe ideea că demilitarizarea SRI înseamnă doar pierderea gradelor militare și a statutului de militari, este o moștenire de care nu se poate scăpa decât printr-o argumentație solidă, bazată chiar pe un exemplu aplicat pe un prototip de serviciu de informații civil.
(Va urma. Partea a II-a va fi publicata saptamana viitoare, in numarul de luni, 18 mai, a. c.)
