Filmul Florence este inspirat dintr-o poveste reală și îi are în rolurile principale pe Meryl Streep și pe Hugh Grant. Un cuplu minunat, care strălucește pe ecran, ca și în viața reală.Acțiunea e plasată în al doilea Război Mondial, mai precis în America. Aici, în unele cercuri aristocratice și elitiste, lumea ascultă muzica compozitorilor francez Saint-Saëns și Delibes. În aceste cercuri, Florence interpretată magistral de către Meryl Streep este o susținătoare înfocată a muzicii. La vârsta ei, încă visează să urce pe marile scene, deși cântă atât de fals și prost încât și-ar da seama și cel mai netalentat și afon că aceasta e o cauză pierdută.
Filmul se inspiră din povestea reală a lui Florence Foster Jenkins, o milionară americană care toată viața a visat să devină pianistă și soprană de coloratură. Un accident o ține departe de scenă, dar nimic nu o poate împiedica să-și construiască o carieră solistică.
În New York-ul din 1944, bogătașa Florence Foster Jenkins este o împătimită a spectacolelor de operă și chiar se credea înzestrată cu darul interpretării muzicii lirice de calitate. În realitate , complet netalentată avea o voce dogită, dar anturajul ei și îndeosebi soțul îi ascundeau adevărul. Se hotărăște să se „perfecționeze” cu ajutorul unui tânăr pianist- Cosme McMoon. Acesta descoperă cu stupefacție asprimea și falsitatea vocii generoasei a acestei„dive”, dar își reprimă indignarea, conformându-se cu atitudinea anturajului său. Soțul artistei, St Clair Bayfield întruchipează un actor englez fără căutare care duce o viață dublă alături de frumoasa Kathleen. Tot el găsește de cuviință să o susțină pe soția sa așa că va investi să ajungă chiar pe scena celebră a Carnegie Hall.
Florence Foster Jenkins este chiar tipul de femeie care nu avea noțiunea de ritm, o cvasi-capacitate de a menține o notă, o aberantă pronunție, nicio șansă reală de-a construi o carieră muzicală. Și dacă tot nu știe că este alături cu drumul, se încumetă la un astfel de parcurs. Această moștenitoare bogată, dar excentrică, născută în 1868, pasionată de muzică și cu talent de pianistă a devenit o soprană care și-a găsit un public fidel timp de treizeci de ani. Acești spectatori primeau – de la Florence – drept „ recompensă”… locuri la concertele ei din Carnegie Hall.
Stephen Frears, realizatorul peliculelor Dangerous Liaisons și Philomena se angajează, în Florence Foster Jenkins într-o acțiune temerară, așa cum estepovestea bogătașei newyorkeze, care își dorește cu ardoare să cânte muzică de operă, deși nu are calitățile vocale necesare.
Firește excentrica bogătașa nu-și dă seama , iar o posibilă explicație ar fi boala. Totuși, toți cei apropiați au grijă , uneori cu eforturi supraomenești să-i mențină iluzia că este o desăvârșită. Soțul ei, St. Clair jucat atât de natural de celebrul Hugh Grant se dovedește a fi un adevărat impresar și cititor de minți. El îi invită la aceste „spectacole” numai pe oameni pe care se poate baza, recurge chiar la tertipuri precum a-i mituie pe jurnaliști să scrie elogios despre această presupusă divă . Se asigură, în același timp, de complicitatea pianistului Cosmé McMoon interpretat de Simon Helberg, proaspăt angajat s-o acompanieze pe doamnă în vederea unui viitor concert. Strâmtorat financiar, McMoon învață repede de la ceilalți cum să se comporte și să vorbească cu Florence.
Treptat, pe parcursul filmului se va înțelegem că soțul, deși are o amantă, își iubește soția. Tocmai, avem nivelul unei „realității” derizorii, avem nivelul minciunii și apoi, un al treilea nivel, al sincerității, toate în același dialog. St. Clair îi spune „da, ești o voce unică” . E adevărat, dar într-un alt sens decât cel perceput de Florence, însă i-o spune cu priviri drăgăstoase.
Toate personajele sunt personaje istorice, unele mai obscure (McMoon), altele celebre. Melomanii vor avea surpriza să vadă în rolul celebrului dirijor Arturo Toscanini (foarte asemănător cu cel din realitate) care vine să se ploconească la madam Florence și s-o asculte pe Aida Garifallina în rolul lui Lily Pons. Dar, dincolo de asta, interpretarea este excepțională- Meryl Streep creează o Florence multidimensională, un personaj pitoresc, ridicol, grotesc, dar și uman. Britanicului Hugh Grant joacă excelent rolul de dandy, având mereu vorbele la el, fiind extrem de atent dar și destul de duplicitar.
În același timp, afectuos cu cea lângă care stă de 25 de ani. Nu în ultimul rând, Helberg ( cunoscut cu personajul Wollowitz din Big Bang Theory) exprimă chiar și numai prin mimică o gamă foarte variată de trăiri contradictorii.
Morala peliculei o veți regăsi în replica rostită de Jenkins, cu puțin înainte de a muri:„Lumea ar putea spune că nu știu să cânt, dar nimeni nu va putea zice că n-am cântat.”
Vă recomand această lejeră dar și interesantă comedie hibrid, în care veți avea de remarcat nenumărate situații și veți avea de rememorat multe învățăminte legate de noiuni precum talent, valoare, moralitate sau chiar pasiune. Acest film este inspirat după o poveste reală, iar coloana sonoră a acestei producții vă va transpune și totdată vă va binedispune.
Trailer ul oficial :
Prezentare oferită de către Prof. Dr. Daniel Mihai, CNA Regina Maria Constanța, redactor șef al ziarului Criteriul Național