Un obicei din zona în care m-am născut şi care m-a fascinat în copilărie, percepându-l ca pe o veritabilă sărbătoare este Paparuda. Precizez că m-am născut în comuna Cetate – Dolj, dar acest obicei este răspândit în mare parte în sudul Olteniei de la Calafat – Bechet până la Giurgiu. Făcând unele cercetări acum, am descoperit că ritualul se practică şi în nordul Dobrogei, şi anume în localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Jijila, Văcăreni. Şi având în vedere că este un ritual de invocare a ploii, concluzia ar fi că este practicat în acele zone în care deseori vara este secetă şi există riscul de a fi compromise culturile agricole.
În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „paparudă”, există mai multe supoziţii, dar se pare că varianta plauzibilă, având în vedere aria geografică de răspândire a obiceiului, este originea tracă sau traco-dacă.
Paparuda (Păpăluga) este o veche divinitate locală din mitologia românească, posibil preromană, a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă. Este un obicei care se practică în a treia zi de Paşti şi are drept rol invocaţia către ploaie, iar un gest ce trebuie respectat în ritual este stropitul cu apă al celor care participă în alai. Grupuri de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu ramuri verzi, intră din gospodărie în gospodărie. Ele cântă pentru ploaie şi dansează. Invocaţia magică este adresată direct Paparudei ca unei zeiţe:
Paparudă, rudă,
Vino de ne udă,
Ca să-nceapă ploaie,
Să curgă şiroaie,
Cu galeata, leata,
Peste toată gloata.
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul;
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa.
Hai, Catrino, să sărim,
Paparudele!
Că ştii iarna ce păţim,
Paparudele!
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci!
În timpul jocului sau după terminarea lui, Paparudele sunt udate cu apă. Pentru dansul lor sunt răsplătite cu daruri rituale ce semnifică abundenţa şi belşugul: ouă, mălai, grâu, caş, lapte, colaci, fructe, bani etc. Stropitul cu apă reprezintă un gest de magie.
Dar dacă la începuturile sale obiceiul era practicat, precum am menţionat, în a treia zi sau a treia duminică după Paşti, ulterior a început să fie practicat de câte ori era secetă, iar eu reţin că la noi în sat acest eveniment avea loc mai ales în lunile de vară când era an secetos.
În concepţia populară se consideră, aşadar, că imitarea ploii, invocaţia ei, este suficientă pentru a se produce. De asemenea, se consideră că « masca verde », frunzele şi florile cu care se împodobesc paparudele, reprezintă spiritul vegetaţiei ce se va regenera odată cu căderea ploilor. De asemenea, se crede că purtarea « măştii verzi » influenţează bogăţia culturilor.
După ce termină cu mersul prin sat, Paparudele poposesc la un râu, aprind paie pe apă, apoi îşi aruncă aici veşmintele din frunze.
Se pare că acest ritual nu se întâlnește numai la români. Bulgarii, sârbii și croații invocă şi ei Paparudele pe timp de secetă.
Paparuda este un obicei demn de toată admiraţia prin spectacolul pe care îl oferă în monotonia satului şi sper că nu se va pierde în noua conjunctură naţională şi internaţională. Şi spun aceasta gândindu-mă la exodul masiv al tinerilor noştri de la sate către Occident în căutarea unui trai decent.
Ţinând cont de faptul că obiceiurile, în general, se transmit din generaţie în generaţie pe cale orală, tare îmi este teamă că se va produce un hiatus de nerecuperat, nu numai în cazul paparudei, dar şi al altor ritualuri – comori folclorice inestimabile ale poporului român, conservate şi păstrate cu sfinţenie de-a lungul timpului.
Sursa foto: https://google.com
Acest material a fost realizat de către doamna Elena Agiu-Neacșu în exclusivitate pentru platforma media independentă Criteriul Național
